Monday 14 September 2015

La vânătoare de potârnichi în Camerun

 
Locuiesc  în  Camerun. Odată ajuns, m-am interesat ce si cum pot să vânez. Internetul îmi oferea numai sejururi pentru străini, de o săptămână, la vânat mare, la 35,000 de euro, într-o zonă bântuită de rebeli și bandiți. Nu mulțumesc…Eu mai curând la vânat mic…

Trec de circul cu obtinerea permisului de armă și a permisului de vânatoare … Important era să aflu ce, unde și cum se vâneaza  Cele două magazine care vând armament nu au fost de mare ajutor…Ei vând arme, nu știu altceva – sau nu vor. Să mă duc singur de nebun în junglă sau în savană nu este cea mai bună idee. Nu există hărți detaliate iar fără un GPS (și nu am) în câteva sute de metrii poți să te rătăcești…și nici nu este foarte prudent.  Asa că singura mea iesire a fost într-o pirogă pe râul Nyong și am luat  două rațe mari și niște sarsele.  Toată chestia a meritat o dată, dar e prea dificil să o faci în mod curent si nici nu-mi place așa mult genul asta. Iar când am aflat ca rațele respective – rața lui Hartlaub – este considerată amenințată – nu prea mi-a mai priit…

Până la urmă, printr-o întâmplare, aflu de un francez, Olivier,  care vâneaza ca și mine, cu câine. Are un metis luat de pe stradă, dar face treabă, mai ales la recuperare. Il sun, ne întâlnim și mergem împreună la vânatoare în weekend.  Cam la 60 km de  Yaounde se deschide o zonă de platou,  cu denivelari mai mici, în care alternează mici corpuri de pădure cu savană în care, din loc în loc, sunt mici loturi cultivate ale țăranilor. In general  manioc,  arahide, rar de tot porumb sau legume. Și aici stau în general păsările de vânat – potârnichi ( varietatea francolin) și mai rar bibilici, evident sălbatice. Uneori apar ca niște năluci porumbei de junglă. Sunt mici, verzi, sa zici ca sunt papagali și sunt tare frumoși. După ce am împușcat unul mi s-a făcut milă și jenă să-i mai împușc. 

Bibilici am văzut o singură dată până acum. Cele de aici sunt foarte atente și sperioase.  La cel mai mic zgomot fug  sau zboară. Este foarte dificil sa te apropii de ele ziua. Insă pe de altă parte sunt fidele locului de baștină și numai rareori pleacă de tot. Așa că în zonele populate, cu sate și cătune, oamenii le prind cu lațuri. Apropos…se mai prind în capacane sau cu câini și se vând pe marginea drumului ca trufandale șobolani de junglă, apoi un animal foarte similar cu nutria și niște căpriori mici de tot (bushbuck).

Alex, ghidul meu cu Clara.
La prima vânatoare cu Olivier mi se luminează și mie cum și ce. Luam cu noi din sat un ghid, pe Alex, cu o macheta și un sac dupa el.  Alex e vânator și el și stie tot terenul ca în palmă și comportamentul vânatului. El alege unde mergem și parcursul, el taie cu macheta drum cînd savana/jungla devine de nepătruns, el este și retrevier – cînd pasărea împușcată cade  ( cu o frecvență exasperantă) în cel mai impenetrabil desiș …In general, ideea este să măturăm câmpurile de culturi. De regulă, potîrnichiile stau dimineața în culturile de arahide și mai ciugulesc și ele câte o alună, două...cînd iese soarele se bagă în culturile de manioc care le oferă și mâncare, și umbră și protecție de ulii.  Când culturile astea sunt așa, pînă pe la brâu, e ok. Poți să mergi bine printre ele, vezi cîinele, epaulezi ușor. Cînd însă sunt mari, și pot să treacă de cap, e mai neplăcut. Mai bine merg pe lîngă și ghicesc dupa zgomot ce face Clara...

Potârnichiile astea sunt nemaipomenite...Varietatea asta nu este dodoloață ca ale noastre. Mai înaltă, ajunge pe la 6-700 grame, este atletică si suplă. Vînate de ulii, pisici sălbatice, șacali și toate cele, ele sunt tare dibace în a se ferii. Cînd  o iau la picior o fac cu schimbari de direcție să-și piarda urma de miros, se întorc pe urmă, se ascund in desișuri, ce mai,  toată gama de tactici de supraviețuire.  Aproape că nu există un scenariu „clasic” cum e la fazan sau la prepeliță. 

In timp, dupa câteva vânători, am ajuns cu Clara să ne înțelegem. Rămâne în aret câteva secunde bune până cînd îmi atrage atenția și mă apropii. Apoi pleacă în filaj. Din acel moment orice se poate întâmpla. Să le salte în câțiva metrii (situația ideală)  sau la 40  -50 de metrii să izbucnească vreo două - trei în direcții diferite (situația cea mai frecventă) și  chiar s-a întimplat să mă ocolească și să sară în spatele meu la câțiva pași (situația cea mai umilitoare). Odată săltate, ele nu au bună cuvința să zboare în sus ca un fazan și să o dobori. Zboară rapid,  la rasul vegetației, se ferește pe după un pom sau un tufiș și apoi se duce planând două, trei sute de metrii. Când se lasă în alt câmp și ai potecă e fain, merită să le urmărești. Dacă e savană până peste cap...

Odată împușcate, recuperarea devine partea a doua a aventurii. Prea rar se întâmplă să cadă civilizat, pe ogor, să mi-o aducă Clara la mână. De obicei cad într-un desiș îngrozitor sau în iarba înaltă cât omul și acolo, cu ultimele puteri,  se bagă sub iarba uscată cu un talent de camuflare extraordinar. Fără câine și fără macetă să-i croiești drum cainelui…rămâi cu amintirea pozei cum au zburat fulgii… Chiar și așa, cam de fiecare dată am avut două trei piese care nu le-am recuperat.

Ce este bine însă este că sunt foarte multe. Cam la fiecare două – trei parcele cultivate este o pereche sau un grup de trei, patru păsări. Revenind peste cîteva săptămâni, la fel – multe! In două – trei ore de vânătoare văd cam 16 – 20 de păsări, trag cam la 10 – 15, ratez doua sau trei, nu recuperez vreo două, așa că mă întorc cu cinci până la opt bucăți. Rareori pot să vânez mai mult pentru că Clara, la zece ani,  nu mai poate săraca. E mai bine când plouă și este mai răcoare, dar atunci potârnichiile nu zboara decât foarte greu, preferă să o ia la picior în desiș. De obicei, din ce am vânat,  îi dau una sau două lui Alex, care se bucură mult de ele ( ei nu prea au bani să ia carne de la măcelărie)…       

Recunosc ca am avut la început probleme și cu tirul. Mă grăbeam să trag până să nu dispară în vegetație, și nu mi se potrivea nici patul. Asta cu patul am rezolvat-o relativ rapid. A trebuit însă să fac un efort de auto-cotrol și concentrare să nu mai trag impulsiv, ci să aloc acea fractiune de secundă de control al țevii și să nu mai trag în situații improbabile. Am tras mai rar, dar mai bine. Cred că și faptul că am aici o semiautomată (nu am găsit un bock sau o juxtapusa)  a contribuit. Psihologic, faptul că știi ca ai mai multe focuri  te face să neglijezi cum țintești. Nu că am tras des mai mult de doua focuri…

Riscuri și greutăți? Mai puțin decât v-ați gândii. In zonă trăiesc mai mule specii de șerpi, în special vipera gaboneză și mai multe tipuri de mambe. Teoretic este posibil să calci pe o viperă sau să pui mâna sau să te așezi lângă o mambă însă probabilitatea este mică. Și dacă nu te așezi la odihnă decât dupa ce ai verificat locul și porti bocanci înalți atunci chiar nu sunt probleme. Bivolii sălbatici pot fi o problemă dacă se cred amenințați dar deocamdată, în zona mea de vînătoare nu sunt decît foarte rari. Terenul este greu, să mergi prin jungla secundară sau savană înaltă nu este o joacă și este epuizant pe distanțe mai mari, dar cu Alex și maceta ne descurcăm…Până la urma, cel mai neplacut sunt capușele dar și astea sunt mai puține ca în America, de exemplu. Așa că, tinuți pantalonii în bocanci, spălată bine Clara cu un insecticid după fiecare  ieșire, și cu asta ne rezolvăm. Ca să nu ne deshidratăm, carăm apă după noi:  2- 3 litrii pentru Clara și câte o sticlă pentru noi. Ah! Si era să uit:  ești tot timpul ud. Fie de la ploaie, fie de la vegetația udă, fie de la transpirație. Cine vrea sa stea uscat…

Dar cu oamenii și autoritățile? Aici foarte mulți oameni vanează, mai ales cu capcane,  așa că vânătoarea este văzută ca o activitate curentă, ca agricultura…Din vânat își iau proteinele animale. Cînd Olivier merge în alte zone întreabă la magazinul satului de un vânător bun și îl angajează ca ghid. Întotdeauna este unul. Ca să nu am conflicte, să nu dau de oameni și să nu am probleme de siguranță a tirului merg la vânătoare numai duminica dimineața când câmpurile sunt pustii.  Din punct de vedere legal, nu există sezoane de vânătoare, limite de recoltă sau autorizații de vanatoare. Olivier și cu mine ne-am propus să nu vânăm în Martie – Aprilie în zona noastră când cuibăresc potârnichiile. Insă aici oamenii,  odată ce au pușcă se duc să împuște fără restricții! Eu și majoritatea vânătorilor europeni ne luăm permis de vânătoare și în teorie există controale. Insă în practică…nimeni nu se obosește. Poate la vânat mare. Olivier care vânează aici de 15 ani în fiecare săptămână nu a fost controlat niciodată. Acum că jihadiști ai Bokoharam încearcă să se infiltreze în Yaounde controalele pe drum sunt mai dese dar eu nu am avut niciodată probleme.  


Cam așa mă distrez pe aici. Dacă ai chef și tu…ești binevenit!

No comments:

Post a Comment