RAIDURILE “CU PAPUCII PRIN DEȘERT” ȘI CORNEL COMAN PRIN OCHII UNUI PRIETEN - 4 iunie, 2015

1984 – Nu al lui Orwell, ci al nostru, cam tot atât de sinistru într-un fel,  însă pentru un geolog prospector tânar de 26 de ani, proaspăt ieșit de pe băncile Universității care face exact ceea ce-i place, cercetare geologică în Carpații Meridionali, pe care îi iubește, și are liberatatea pe care numai geologii tereniști o mai aveau pe vremea aceea—viața e frumoasă! Poate nu găsim de mâncare întotdeauna dar la țară ne descurcăm: un troc cu un litru de benzină pe  ceva mâncare , mai culegem niște hribi, mai un păstrăv braconat…Lucrez în Mtii Căpățânei și Parâng cam doi ani. Terenul este frumos, dar greu. Colegii mei din Făgăraș, unde am lucrat și eu apoi patru ani,  au terenul și mai greu, și mai frumos…Echipament  nu primim în afară de o pereche de cizme de cauciuc pe sezon. Bocancii personali se duc imediat în terenul neiertator, când ieși în teren cinci, uneori șase zile pe saptămână…Presiunea pe echipele de prospecțiune din Meridionali este mare…Primul dement al țării a vazut el un zăcământ de cupru când s-a dus el la vânătoare în Făgăraș și când a împușcat cam o sută de capre. S-a mai uitat el pe o hartă cu  obiective miniere și a decretat: în nord și vest tovarașii geologi lucrează bine și se găsesc zăcăminte, iar în sud cei de la București sunt niște leneși și nu găsesc. Să-i descentralizăm, să punem geologii în șir de trăgători și să găsească odată zăcământul ăla, haideți tovarași!

Presiunea pentru rezultate și lipsa de pregătire și de echipament se lasă cu accidente grave și chiar cu moartea a câțiva colegi. Oamenii alunecă pe torenți și se lovesc mortal,  sunt  omorâti de fulgere pentru că nu știu cum să se apere, cad de pe pereți unde nu ar trebui să se urce ….Prospectorii sunt nemulțumiți. Conducerea întreprinderii, să-i dăm Cezarului  meritul său,  face ce poate. Gasește niște bani la sindicate să ne ia bocanci mai buni și niște corzi și semicorzi și alte materiale elementare de alpinism,  la protectia muncii se găsesc fonduri și disponibilitate să ne scoată din “producție” și să ne trimită în tabere de pregătire de alpinism.  Și…este angajat ca proiectant domnul Cornel Coman care se va ocupa și de pregătirea de protecția muncii a tovarășilor geologi care lucrează în terenuri grele.

Așa a început prietenia mea cu Cornel. Mi-a fost antrenor de alpinism și de schi alpin.. Spre deosebire de alți colegi care au continuat și au devenit adevărați alpiniști, cum este Ticu Lacatușu eu nu am avut niciodată abilitățile necesare. Dar nici nu am avut vre-un accident serios cei șapte ani cât am facut prospectiune în Căpățâna, Făgăraș, Vâlcan și Apuseni. În schimb afinitățile personale, modul de a privi viața, pasiunea pentru munte și pentru o cafea și câteva țigări dimineața…uite așa ne-am apropiat. Apoi, marile schimbări…Cu Cornel și cu Ticu umăr la umăr în Piața Revoluției, zilele de nebunie de atunci…Confuzia superbă și speranțe zdruncinate. Cornel care are curajul să se arunce în vâltoarea pieții sălbatice post decembristă. Eu mai speriat, mai legat de geologie, mă refugiez în cercetare. 

Plec în prima expediție arctică română în iunie 1990. Cornel este lângă mine, îmi dă sfaturi și echipament. Este singurul expediționar care îl cunosc. 

Mă întorc și stăm mult de vorbă…Ne este clar că în România, deschiderea granițelor nu înseamnă și ridicarea principalelor  piedici în a realiza expediții de succes. Discutăm despre asta mult. Ințelegem că expediționarul contemporan este un om care are abilități speciale, de la cele fizice și psihice, la științifice și manageriale.

Astea sunt discuții la o vodca sau la un vin fiert în casa lui din Fundata. A devenit deja un obicei, o traditie. Plecăm vineri seara sau sâmbata dimineața în Subarul lui mâna a doua. Ajungem pe seară, dacă este zăpadă mare suntem așteptați de o sanie cu cai la șosea. Un grătar, un vin fiert, conversații cu satenii despre oi, pășuni, pădure , munte…și apoi noi singuri, despre ale noastre personale, căci atunci amândoi eram prinși și chinuiți de relații disfuncționale – despre expediții, despre politică și economie – ca tot românul.  A doua zi pe poteci de munte, spre stâna din Fundata, sau spre valea Cheii sau spre Moeciu. Eram așa de des împreună acolo încât sătenii, amăgiți și de o oarcare asemănare fizică (amândoi barboși și solizi)  ne-au crezut frați. Să vezi confuzie când a venit în sat și și-a facut casă acolo adevaratul meu frate!!

Anii au trecut, eu am părăsit geologia și am trecut prin timpuri grele – șomer, în divorț, deprimat. Week-end-urile la Fundata erau deja singurul lucru către care mă uitam cu plăcere.  Bunul simț, prietenia și îndemnurile lui Cornel, plimbările noastre pe munte atunci m-au ajutat să nu-mi pierd cumpătul, să rămân sanatos la minte.  El avea bani, eu nu. Era de la sine înțeles ca el va cumpăra mâncarea și benzina, și mă va invita la masă …Lasă că o să vina și alte vremuri…Nu-ți fă probleme!!

Lucrurile s-au schimbat.  Am ocupat funcții și slujbe din ce în ce mai responsabile, mai bine plătite…Viața de familie s-a mai echilibrat, cel puțin la suprafață.  Concediile și week-end-urile la Fundata au continuat, relația noastră strînsă la fel.  Și atunci, într-o zi din toamna lui 1998 mă sună Mircea Toma de la Academia Cațavencu.  Mă invită la o discuție cu Gerard Lucon, un francez care lucrează cu Handicap International în Romania, dar nu e vorba de lucru. Mă cheamă pentru că sunt singurul expediționar pe care îl cunoaște. Și este vorba de o expeditie.

Așa au început “Papucii prin Deșert” – brand-ul îi aparține lui Toma..  Gerard l-a cunoscut pe Mircea și i-a povestit ce face el în vacanțe – duce mașini uzate dar încă bune, traversând Sahara, pe care le donează la centre de educatie speciala în Senegal – copii cu probleme, orfani, delicventi juvenili care aici merg la scoală și învață o meserie și fac din ei cetațeni adevărați. Un sistem impresionant… Mircea a avut geniul de a vedea această aventură – expediție umanitară ca un răspuns la ajutoarele care le primea România atunci…Și noi putem sa ajutăm pe alții!! Acest prim impuls a dus la o serie de nouă raiduri umanitare pe parcursul a zece ani. Și cine mai nimerit să facă acest gest, decât Academia… Mircea m-a cunoscut pe mine și eu l-am cunoscut pe Cornel. Cornel l-a cunoscut pe Călin Vrabie – realizator video de exceptie și pe directorul de la Dacia.  Și așa mai departe. Decizia de a-l coopta și invita pe Cornel nu a fost un act conștient. Nu cred ca m-am gândit un minut înainte de a zice: stiu eu pe cineva bun. Era ceva …firesc.

Ne-am întîlnit săptămânal, întâi la Irish Pub, care s-au cam plicitisit de noi și apoi la redacția Academiei Cațavencu după programul lor.  Gerard, un organizator excepțional și foarte riguros ( porecla lui este Jandarmul!) dar cu un simț al umorului galez s-a completat foarte bine cu fantezia cațavencilor (Mircea, Patrick de Hillerin și Stan Constantin – un fotograf de exceptie) și cu seriozitatea aplicată a lui Cornel, Vrabie  și a mea. Mai târziu ceilalti membrii ai expeditiei, doctorul Florin Costea de la Floreasca care mi-a salvat fetița de la moarte, mecanicul Constantin Lascu un geniu al motoarelor și al umorului sec și Nini … de la Aro Cîmpulung au găsit deja o “cultură  organizațională” de mishto-uri spirituale amestecate cu  seriozitate și muncă asiduă…care a durat aproape un an!! Un an de întâlniri de pregătire, frustrări, elaborare de cereri de sposorizare, vânatoare de sponsori…negocierile infinite cu Dacia și cu ARO….și apoi…iată mașinile…Papuci dublu cabină, pregătite cu atenție de echipa de mecanici de curse de la Dacia.

Important a fost raidul de pregătire de câteva zile în Delta, pe la Grindul Chituc  și Ostrovul Lupilor să ne pregătim să mergem în nisip, să ne organizăm,  cum punem și facem tabara, etc… Cum facem orientarea cu GPS ( o noutate totală pe atunci) … scoaterea punctelor de pe harțile franțuzești din anii 50…în desertul Mauritaniei. Elaboram în cabana de la Grindul Lupilor road-book-ul, lista de echipament obligatoriu, se discutau scenarii de la ce faci în caz de pană, de atac armat, de polițist beat …Apoi se stabilește și trusa medicală pe care doctorul echipei, Costea o asamblează. E pregătit  de aproape orice….Se stabilește  ordinea de marș – care va rămâne sacrosantă. Eu sunt penultimul - copilot doctorul, Cornel ultimul - copilot mecanicul. Daciile papuc, cu 4x4 comandat electric se comportă excelent și în noroi și în nisip. Cu roțile puțin dezumflate au o portanță remarcabilă. Pe tot parcursul raidului, în Sahara, nu ne-am înnisipat decât de câteva ori , din greșeală de pilotaj.

Acest program de pregătire a fost replicat la fiecare raid, la care veterani au pregatit novici și le-au transmis un sistem de lucru verificat și eficient. Aceasta este secretul a nouă expediții timp de aproape zece ani fără drame,  fără accidente majore, fără un rănit, fără tragedii. Conducere în convoi, conducere în nisip și noroi, orientare cu și fără GPS, gătit împreună,  disciplină, umor, umor, umor. 

Raidul din ‘99 a fost super reușit. Mașinile excelente, echipa super, aventură la greu! Singura problemă cu mașinile a fost “diluantul” cumpărat de la pompă pe post de benzină și care ne-a topit furtunele și era să ne spargă motoarele până ne-am dat seama. În rest, cîteva pene de cauciuc și Cornel care a rămas cu schimbătorul în mână în mijlocul râului…S-a făcut un haz nebun  de el la care el raspundea cu același umor și auto mishto …Imi vin  acum, dupa 16 ani, imagini de neuitat.  Râsul isteric aprope, de neoprit, la bancurile și sketch-urile mecanicului nostru pe radio…Cornel, cu el în masină era terminat,  era să crape de râs… în deșertul marocan, comanda scurtă prin radio de la Gerard: să facem bivouac la adapostul unei dune în stânga noastră și cinci mașini întorc în același timp, în paralel, ajung la locul de bivouac și se parchează toate în careu perfect, fără discuții, mișcările ca ale unui ceasornic elevetian. Și mașina cu polițistul care ne urmărea, rămas stingher pe sosea, uitându-se dezolat la noi… Cina de creveți provensali la Essaouira, pe plaja Atlanticului, un foc viu, o sticlă de vin care trece din mână în mână. Etapa prin deșert, senzațională, cu furtuni de nisip, cu ghidul nostru tradițional, Wana fluturând-uși  bou-bou-ul și indicând pe unde sa trecem dunele sau trecerile dificile.  O poză a întregii echipe, în pielea goală, cu mâinile acoperindu-ne sexul. Asteptând mareea joasă, ca să putem rula pe nisipul ud până la Nouackchott. Berea rece la hotelașul nostru, care la 25 dolari bucata parca îți sta în gât… Noroc că am baut vreo două până să aflu prețul! Sosirea triumfală la Dakar, rulăm direct la aeroport  să le întâmpinăm pe Florentina, soția lui Cornel și celelalte soții ale colegilor. După trei saptămâni de rulat pe două continente am ajuns  cu două ore întârziere față de ora prevazută în Road-book .

De la stanga: Stan Constantin, Cstin Lascu (Bebe), Calin Vrabie, Mircea Toma, Florin Costea (Doctorul), Patrick de Hillerin, Dan Petrescu (Capcaunu), Cornel Coman, Nini de la ARO- Privind haremul, Gerard Lucon

 Cornel nu a fost excepțional în acest raid. A fost un membru de bază al echipei, întotdeauna gata să ajute, să împingă o mașină înnisipată sau să ajute la bucătarie sau să calmeze spiritele uneori încinse sau să modereze umorul care era uneori…cam tare. Intotdeauna disciplinat, modest și de nădejde așa cum îl știam cu toții.

Urmatoarea expediție , cea din 2000 a fost, prin comparație, un fel de coșmar. Dacia, deși fericită de rezultatul primei expediții , era în negocieri de privatizare și nu considera oportună o altă  sponsorizare.  În schimb ARO Muscel, care ne dăduse un Aro 10 în prima expediție, era excitat și ne promitea tot felul chestii. Ne-am întâlnit de citeva ori, explicații, promisiuni, etc, etc…Facem chiar și conferința de presă cu câteva Aro 10 brănduite și expuse sexi în fața sălii din Piata Victoriei. Echipa se întrunește în formula ușor modificată dar cu aceiași oameni de baza – Gerard Lucon, Patrick de Hillerin, Stan Constatin care a devenit un stâlp în pregătirea tuturor raidurilor, Călin Vrabie, Cornel Coman, Sorin Brebeanu -  un pasionat  participant la curse off-road, eu, și un mecanic mai bine nenumit, sa-i zicem Forrest. Un an întreg de pregătiri, de strângere de fonduri…ARO ne abandonează în ultima  clipă într-un mod jenant – pentru ei, incomod și periculos pentru noi. Suntem obligați să cumpărăm noi înșine mașinile. Doua vor fi ale participanților și le pun la bătaie iar trei vor fi cumpărate din  puținii bani care îi avem la dispoziție. Sosu ( Sorin Brebeanu) se duce în târg pe Splai și vine cu niște jafuri – dubițe,  care căraseră lapte toata viața lor…

O firmă specializată pentru  pregătirea mașinilor off-road se chinuie, benevol,  să le pregătescă pentru deșert.   Apuc să fac doar un drum scurt cu o “lăptăreasă” și am mari dubii asupra viitorului. Dar a mers în rodaj-până la Constanța și înapoi - așa că  nu pot să mârâi.  Cornel se alege cu celalată “lăptăreasa”. In ultimul moment Cornel nu mai are copilot ( prin retragerea ARO) dar el este hotărât. “Nu-i nimic, eu o sa merg singur!”  Ne uităm unu la altul și dăm din cap. Stim ce urmează, etape îngrozitor de obositoare, de 7- 800 de km, în mașinile alea.… Dacă copilotul nu te ține treaz, nu te schimbă din când în când să te mai odihnești , să dormi un pic, este foarte greu, chiar periculos.  Insă Cornel așa cum făcea el întotdeauna, își propunea ținte. Era omul obiectivelor  care trebuiau atinse! Vîrful unui Munte, o anumită performață fizică, o anumită greutate…să traverseze Groenlanda…De data aceasta obiectivul lui, pariul lui a fost să ducă singur “lăptăreasa” și s-o predea în Dakar. 

Urmează organizarea internă a expediției, cine ce funcții va avea. La capitolul „Bucătar”…liniste. Toată lumea vrea să aiba un moment de liniște și odihnă când ajungem la cap de etapă, nu să se apuce sa gătească, să împartă mâncarea, apoi să strângă, să cumpere mâncare, discuțiile cu banii, cu gusturile individuale, etc… și atunci Cornel zice – OK, o să fiu eu bucatar! Oricum am o “laptareasa” singur și o să intre bine mâncarea și aragazul în ea.  Din nou dăm din cap…Si singur, și bucătar, când o să se mai odihnească omul ăsta?  Desigur este aici este o masură de egoism în restul echipei. Ar fi trebuit altcineva sa se ocupe de asta. Dar, într-un mod ciudat, toți realizăm ca de fapt chiar Cornel era cel mai potrivit  pentru aceasta funcție…

Am plecat într-un adevărat coșmar al acestor  vehicole, numite ARO 10 că masini nu le poți zice. Cu niște cutii de viteze și transfer subdimensionate pentru greutatea mașinii, cu motoare prea slabe, cu o realizare defectoasă, masinile, chiar cele cu o minimă uzură au fost o permanentă sursă de frustrări. Plecăm de la palatul Cotroceni, petrecuți de Presedintele Emil Constantinescu, fostul meu profesor și mentor. Deja după prima etapă o mașina a trebuit re-cablată toata, în prima noapte la Timisoara. Niște oameni extraordinari acolo, care ne-au ajutat dincolo de orice așteptări.  A doua mașină, a trebuit să-i refacem cutia de viteze între Timisoara și Arad și apoi defecțiunile s-au ținut lanț. Nu se mai punea problema să ne odihnim nopțile, să respectăm road-book-ul. Se mergea non-stop cu opriri numai să reparăm mașinile pentru că aveam rezervate locurile la ferryboat , în Sete, Franta, și dacă pierdeam bacul, adio expediție.

Ne mai odihneam în timpul reparațiilor, dacă nu trebuia să dăm o mâna de ajutor. Cornel, nu avea acest lux, că profita de pauze să ne hrănească. După 27 de ore de mers … sincopat…ne-am oprit într-o parcare în Franta și ne-am prăbușit. Mai aveam doar 3- 400 km până la Sette și părea că vom ajunge…Țin minte și acum sentimentul de eliberare care l-am avut când am putut sa pun capul pe volan să dorm…. și Cornel singur…

Etapele de șosea în Maroc au continuat să producă efecte din cele mai neașteptate asupra mașinilor. Iar din păcate mecanicul nostru nu era de fapt un mecanic ci mai curând un amator mai priceput.  Serile la un pahar ne jucam de-a “Ce-o să cadă mâine?” De obicei la jocul ăsta câstigau mașinile care aveau o imaginație mai bogată decât a noastră…  

La aceste probleme mecanice se mai adugă și problemele birocratice…           Mauritania refuză să ne dea viza. Ambasadorul nostru în Maroc e un mare suporter al nostru și un om deosebit și rămâne optimist. Ne îndeamă sa mergem în continuare pe traseul nostru  în zig – zag prin Atlas și deșertul marocan până la  Merzouga și el va trimite după noi pașapoartele cu vizele să ne întimpine la Al-Dakhla, ultimul orașel în sudul Marocului, înainte de frontieră. Aceasta ne dă prilejul să facem o tură la schi. Da – la schi, pe dunele din Merzouga, unele din cele mai înalte din lume. Aceasta este și ocazia pozei expediției, cu Cornel și cu mine cu schiuri în brațe, pe cămile, mergînd spre dune…Teleschiurile de la Merzouga au un mers lin… Facem o coborîre sau două dar nisipul este prea ud ca să coborîm în viteză. Oricum, schiurile cărate de acasă au fost utilizate…Mă întreb dacă mai sunt pe acolo…   

Ne reîntâlnim cu pașapoartele noastre la Al Dakhla dar fără vize. Cu toate presiunile făcute de ambasada noastră, a Senegalului, ale Arabiei Saudite și al altor state prietene, Mauritania rămâne inflexibila. Într-un schimb neoficial, un diplomat mauritanian îi dezvăluie ambasadorului nostru și ratiunea. Faimoasa poză în pielea goală din ‘99 cu subtitlul “Echipa cu Papucii prin Deșert” în deșertul mauritanian a fost preluată de fluxul agenției France Press și ajunsese și în Mauritania unde provocase indignare. Insultasem deșertul…

Cu telecamila spre virful dunelor din Merzouga: Cornel, urmat de Sosu, Forrest si eu ultimul

Facem consiliu de război și hotărâm să trecem totuși frontiera, prin altă parte. In loc să mergem la Nouadhibou, orașul de frontieră,  să ne ducem direct la Choum la aproximatixv 200 km în deșert  și să spunem ca am intrat pe acolo, că poate acolo nu ne cunosc și să ne luam viza acolo. Un plan destul de șubred, mai ales că frontiera între Maroc și Mauritania este marcată de un baraj de mine lat de vreo 10 km. Gerard auzise că în afara unui culoar îngust deminat pentru trecerea obisnuita, care se face de doua ori pe săptămână, cu convoi militar, mai exista unul, pentru localnici  care nu au nevoie de acte de trecere. Impreuna cu Cornel strabatem souk-ul să facem aprovizionarea, inclusiv cu apă ( cea mai prețioasă comoditate). Intrebând în dreapta și stânga găsim în Souk un ghid care cunoaște acest pasaj. Il luăm cu noi la tabăra noastră, în șantierul portului din Dakhla, ținut de o echipa de constructori români, oameni foarte ospitalieri. Interogat la sânge de Gerard, trece examenul și plecăm. Prima etapă, până la frontieră, se distinge prin faptul că îmi arde garnitura de chiulasă. Așa.. că vrea ea…și lăptăreasa mea refuză să se mai cupleze în 4x4.  Seara ajungem la postul militar de frontieră, pauză obligatorie binevenită . După ce îmi schimbă garnitura de chiulasă pseudo-mecanicul Forrest îmi dă instrucțiunile: NU poți sa accelerezi și să turezi motorul, NU schimba brusc vitezele și NU frâna brusc că pedalierul tău e pe ducă, și sigur, mergi numai în 4x2 nu mai încerca sa cuplezi 4x4.

Bineînțeles că nu am ascultat nici una din aceste povețe pentru că pur și simplu nu se poate.  Când conduci în nisip mare, ori mergi în 4x4, cu turație relativ constantă, menținând o rezervă de putere sau mergi în 4x2 , cu viteză maximă ca să ai inerție în zonele cu nisip mai afinat. Intre timp, Cornel era ceva mai norocos. Lui i se cupla 4x4 dar nu mai avea electromotorul de pornire și îl împingeam toți ca să pornească motorul.       

In fine, pornim. De aici s-a terminat cu asfaltul. Urmează numai deșert, dune sau piste de teren batut în cel mai bun caz. Ghidul e în prima mașină, să sară el în aer dacă greșește. Călin Vrabie în a doua mașina este de neconsolat. A fost o dimineața super umedă și i s-a ars camera video când a pornit-o. Cea mai spectaculoasă parte a raidului va fi fără acoperire video. Eu am emoții, nu-mi place foarte mult ideea de a intra în desert în 4x2, și fără viză.  Trecem de culoarul minat, Doamne ajuta!…

Găsim și un loc unde putem traversa calea ferata Choum – Nouadhibou. La mustață, mai ajutăm noi cu niște lopeți de  nisip. Odată traversată calea ferata, directia est, cu toată viteza. Nu există drum propriu-zis, ci doar o serie de urme și o direcție generală prin deșert…cine stie pasaje mai ușoare se duce pe acolo. Mașina mea este folosită la maximum. Sunt obligat sa mențin o viteză mare ca sa nu mă înnisipez dar uneori inerția nu mai ajută, se termină și ea, și atunci…toata lumea la împins lăptăreasa lui Dan. Caldura este îngrozitoare…Mașina lui Gerard ia foc…Uite așa… că vrea ea! Noroc ca suntem pregătiți pentru orice eventualitate și se stinge repede incendiul. Mai dificil să o recablăm. Incercăm să luam modelul de la altă mașină și realizăm cu ocazia asta că nu se potrivesc…ARO e ca Rolls Royce…mașini unicat. Oricum, să continuam așa este imposibil. Încă nu am ajuns la dunele mari care le avem în drum și este clar că mașinile nu vor face față, a mea prima…Luăm hotărârea să ne adăpostim și să încercăm să reparăm masina în Bou Lanuar, un sat lângă frontieră, la câțiva km de unde ne aflam când realizăm în ce rahat suntem.  Ajungem cu chiu cu vai în Bou Lanuar, două străzi cu casuțe sărăcacioase invadate de dune. Mașina mea se afundă toată într-un banc de nisip și refuză să mai iasă de acolo. O lăsăm acolo și ne cazăm într-un mini caravanserai, o curte și doua camere. Si culmea luxului…un duș…Nu apucam bine să ne instalăm, să trimitem un mecanic local sa repare mașina mea (să o puna în 4x4) – ceea ce nu se putea, dupa mecanicul nostru) – ca vine armata, grănicerii din sat. Pașapoartele dvs? Aici. Dar viza de intrare în țară? Eee păi să vezi că…Nu ține. Suntem arestați. Doi soldați înarmați ne vor păzi, nu avem voie să iesim din curte. Nu că ar fi fost unde să mergem… Unul din soldați era să o pațească când partenerul meu, Sorin Brebeanu (Sosu) iese din duș și se trezește cu bașbuzucul cu pușca în fața lui! Sosu  e un tip haios, dar rapid în reactii și foarte puternic!  Cum nu stia nimic din ce se petrecea a crezut pe moment ca este un bandit și era sa-l distrugă. (Asta ca să înțelegeți și că soldații Mauritaniei arată mai mult a bandiți decât a soldați). Noroc că baieții l-au oprit la timp. Altfel chiar am fi avut probleme…

Eu recunosc ca eram îngrijorat tare…Cornel mai calm…Gerard și mai calm. Ceilalți colegi au adormit ca nesimțiții, cu încrederea aceea a inconștientului care-și spune lasă că se rezolvă… Oricum, toată noaptea aceea Gerard și cu mine, care stiam cel mai bine franceza am negociat “prețul libertății”. La sfârșit, spre dimineața, mai ușori cu 600 de franci și lada noastră de medicamente (mai importantă decât banii!) eram în posesia unei foi de caiet dictando scrisă cu pixul și care reprezenta un „Laissez-passer” până la Nouakchott, capitala Mauritaniei.

Au urmat câteva zile de coșmar, pură aventură, de neuitat pentru oricine a fost acolo...Temperatura era de peste 54 C. Asta știu pentru că asta era limita maximă a termometrului de pe bord. Când rulam faceam o echilibristică cu geamul- dacă îl lăsai prea mult, aerul fierbinte te ardea. Inchideam prea mult , temperatura din cabina devenea de cuptor... De așa căldura până și ghidul nostru,  un maur localnic, a leșinat...Mașinile și „lăptăresele” în special erau încercate din greu...Chiar dacă mecanicul din Bou Lanuar mi-a cuplat odata 4x4 , nu puteam să merg așa tot timpul, s-ar fi supraîncins motorul și a trebuit să decuplez.  Mergeam cu toții cât puteam de repede pe terenul mai nisipos până când temperatura ajungea la roșu, apoi găseam un loc mai tare,  ne puneam cu botul mașinii în vânt și mergeam la ralanti până se mai răcea motorul și mai faceam câțiva km în forță... și atunci, ca și cum nu era suficient ca masina lui Cornel nu mai avea electromotor, i se rupe și cablul de ambreiaj. Să pornim mașina lui devenea un coșmar pentru masina care trebuia să-l împingă sau pentru noi care împingeam pînă când mașina intra într-o viteză...apoi schimbarea vitezelor se făcea după ureche, acompaniat de „zeama de pinioane”.

In mod rezonabil ne puneam problema să abandonăm mașina. Cornel însă avea obiectivul lui, pariul lui că va duce această mașină singur în Senegal. Așa că rămânea o exemplificare vie a faimoaselor versuri „Bucuroși le-om duce toate...” Nu se enerva, nu cerea nimic în plus, își facea datoriile ca și până  atunci...Era și amuzant dar și jenant să-l vezi pe Cornel mergând în cerc în jurul nostru, la ralanti, când ne-am oprit la o pauza mai lungă...  Evenimente izolate ne mai înveseleau...Reacția extraordinară a lui Sosu care, atent, a observat cum se ridica rapid acul de la indicatorul de temperatură a mașinii noastre și mi-a strigat să opresc motorul imediat...o întirziere de câteva secunde ar fi dus la griparea totală a motorului.  Se desprinsese furtunul de la radiator, prost fixat când s-a schimbat garnitura de chiulasă.  Incă o idioțenie a acestor mașini, soferul nu vede indicatorul de temperatură din cauza formei volanului...  Altă dată, Sosu , în spirit ludic.. îmi cere să o luam uite așa, mai pe stânga să ne jucam cu dunele,  și o fac, sub privirea nedumerită a lui Gerard care îmi indica pe unde trebuia sa trec...L-am dumirit în timp ce împingea alături de Sosu la mașină să ieșim din nisip...

Pseudomecanicul nostru Forrest era depașit și „in denial” – nimic nu se mai putea face, era totul un dezastru, se certa cu noi...Noi , ceilalți înjuram mai ales fosta conducere a ARO, care ne amânase pînă când ne-a împins plecarea în această perioadă calduroasă și care ne lăsase fără un mecanic  de ARO adevărat. Pînă la urmă, în seara aceea, Gerard a găsit o bucată de sîrmă și a improvizat el o reparatie  la cablul de ambreiaj care a ținut pînă la Nouakchot.   

Lăsând de-o parte aventura unei urmăriri ca-n filme pe plaja Atlanticului – gărzile parcului natural Banc d’Arguin tot ne-au prins pînă la urmă și ne-au forțat abuziv să plătim niște bilete pentru niște servicii inexistente pe un drum pe care nu fusesem și nu există…ajungem dimineața pe la 5 langă Nouakchot, finalul etapei de deșert.  Nu avea rost să intrăm în oraș așa devreme așa că ne prăbușim într-un somn din ăla greu, de oameni terminați de oboseală…Ne sculăm și vedem în fața noastră un Mercedes cu doi băieti în bou-bou – hainele traditionale maure. Se recomandă ca fiind “ghizi” . Știu totul despre trecerea frauduloasă, despre faptul ca nu avem vize, că am fost prinși de agenții parcului…Se oferă să se ocupe ei de obținera vizelor și de facilitarea relațiilor cu autoritațile de acum încolo…Dupa ce Gerard se convinge că sunt într-adevar agenți ai poliției mauritaniene le dăm pașapoartele noastre și laissez-passer-ul (foia de caiet dictando scrisa cu pixul). A devenit rapid evident că autoritățile mauritaniene, puse în fața faptului împlinit au preferat să aibă grijă de noi să nu mai facem vreo tâmpenie  și să ne faciliteze vizita, decât să se trezească cu altă boacană a Cațavencilor!

O pauză de câteva zile la Nouakchot și mașinile s-au mai pus pe roate, noi ne-am mai hidratat, Stan fotograful echipei a primit imediat autorizația sa fotografieze ( sigur, numai însoțit de unul din ghizi), s-a organizat o zi de pick-nik cu o oaie la grătar într-un cort mauritanian, cu dansuri și cântece… Parea totul absolut idilic… nimic nu se mai poate întâmpla nasol de acum încolo…te pui? Asta-i Africa, bre!

Insoțiți de ghizii noștrii oficiali ne îndreptăm spre  Rosso, punctul de frontieră unde se trece cu bacul , peste fluviul Senegal, în ghici ?  Senegaaal! Odată intrati în Rosso ne ducem cu mașinile la reședinta guvernatorului. Gerard și ghizii intră. Ies dupa 20 de minute. Gerard, laconic pe radio, ne cere sa ținem foarte aproape, să nu lăsăm nici o mașină să se intercaleze între noi, sa închidem geamurile, sunt probleme.  Nu se discută, se execută. Ne apropiem în coloana strînsă de port.  La poarta portului o mulțime de oameni frenetici care încearcă să intre. Mașini vor  să se strecoare între noi dar îi respingem fără menajamente, cu prețul a cîteva bușituri.. oameni se agață de mașinile noastre cum ne apropiem de porți – care se deschid și soldati înarmați ies și ne croiesc un culoar lovind cu paturile armelor în oamenii disperați să intre. Cornel, singur în masină, fără să înteleagă, probabil că a trecut prin toate cele. Eu știu că eram speriat!

Aici este momentul unei paranteze explicative.  Folosirea apei fluviului Senegal este reglementată printr-un acord între Mauritania și Senegal. Periodic una sau alta din țări folosește mai multă apă decât trebuie ceea ce creează conflicte, de cele mai multe ori doar diplomatice. Uneori însă aceste conflicte degenerează. Cu doi ani înainte, se ajunsese aproape la război între cele două țări, iar senegalezii care vin în Mauritania să facă mic trafic, cu miile,  au fost prinși și mulți măcelariți pur și simplu în zelul maurilor de a-și face dreptate. Măcelurile astea nu se uită repede . Iar noi ne-am nimerit exact într-o perioadă de încordare a relațiilor. Bacul fusese practic suspendat dar guvernatorul dădu-se o aprobare specială pentru noi ( și cu această ocazie și pentru toți cei care reușiseră să se infiltreze în port probabil cu o mica șpagă...). Odată în port, pașapoartele noastre sunt luate de ghid și duse la ghereta poliției de frontiera. Urcăm mașinile pe bac. Bacul anunță plecarea, pasapoarte nema...Mă duc în fugă la gheretă și înlemnesc. În mijlocul gheretei, pe dușumea,  aruncate alandala un morman de pașapoarte. Ghicesc unul sau doua pe care scrie România...Bacul sună sirena...Ne hotărâm să plecăm fără pașapoarte, în Senegal ne descurcăm, există o ambasadă a României care abia ne așteaptă și un Minister al Justitiei care abia își asteaptă mașinile!

Debarcăm...începem discuțiile interminabile cu polițiștii senegalezi...când, dintr-o pirogă, apare ghidul nostru cu pașapoartele noastre...Omul fusese plătit, nu mai avea nici o obligație, dar totuși facuse acest gest. Mi-a zdruncinat puțin convingerea că în țara aia orice se face numai pe bani!

Restul  expediției a fost normal să zicem, unul din momentele cele mai plăcute a fost să ne despărtim de lăptărese și celelalte doua Aro-uri 10. Total nepotrivite pentru a traversa deșertul, în pofida denumirii de mașină de teren, era foarte portivită pentru nevoile centrelor de educație supravegheată a copiilor. Și cum una din meseriile care se învața este mecanica auto, are cine să le întrețină, să le repare, etc...

In acest raid, Cornel a fost extraordinar! Sarcina lui a fost mult mai mare și mai grea decât a noastră, a celorlalți. Singur, bucătar, cu o mașină ca vai de capul ei, el  și-a continuat misiunea cu calm și hotărâre. Asta era Cornel. Iși atinsese obiectivul. „He did it!!” Și sincer să fiu, nu știu decât un singur obiectiv care l-a ratat: Polul Sud. Moartea nu l-a mai lăsat.  Dumnezeu să-l ierte!

Troita in memoria lui Cornel, in fata casei lui din Fundata 

 

 

MARINETTE SAU TEMEINICIA AFRICANA

Dăm să mergem de vacanța de Paști la mare. Este ceva impulsiv, ne trezim cu o zi înainte.  In Kribi, statiunea favorita, sunt doua hoteluri care sunt mai frecventate de europeni. Amândouă sunt ocupate. Vacanța de Paște coincide și cu un turneu de golf.

Nu-i nimic, îmi zic, am niște recomandări ale unui belgian mai ciudat, căsătorit cu o cameruneză. Fetele noastre sunt colege și îmi dă diferite ponturi despre viața de aici în timp ce ne așteptăm odraslele să iasă de la ore. Fac o rezervare la una din aceste recomandări, un fel de rudă de-a neveste-si.

Ajungem…semn rău, nici o mașină în parcare. O cladire gen cămin de nefamiliști, pustie. Nici o perspectivă spre mare, nici o plajă…Urcăm la etaj, la camera pregătită. Doina intră si iese imediat: “Eu nu stau aici, este caca de șobolan în pat” . Mă uit, s-ar putea să fie de un gecko mare, un fel de iguană, nu de șobolan, dar îmi înghit comentariul…oricum camera este cam murdară  și nashpa. Și totuși am venit să ne simțim bine… Mulțumim, poate venim mai târziu, poate curațați caca de șobolan din pat,  au revoir!

Incercăm fără nici un succes hotelurile cunoscute, nu s-a anulat nici o rezervare…bântuim șoseaua și vedem un anunt…La Marinette, *****, restaurant climatisee, gym, spa, parcking gardee.  Are și o coroană pe anunț, or fi stat ceva sînge nobil pe la ei. Asta e, ma chere! La Marinette cu noi! Poteca de nisip ne duce într-adevăr la un parking păzit. Hmmm…nici o mașina în parking! Un fel de buncar din carămida roșie este hotelul *****. Identific și intru în mica recepție unde sunt întâmpinat cu multă amabilitate, aproape cu servilism. Vreau să văd o cameră…Bien sur, doriți apartamentul sau o camera la etajul unu sau la doi, avem o priveliste superbă, avem wifi, gym, restaurant excelent. Ne strecurăm pe scara chinuită pînă pe balconul îngust și vedem camera. Micuță dar curată, baia este curată, nici o problemă aducem un pat pentru fetiță. Nu suntem mofturoși altfel, e OK…cobor să fac check –in-ul și am o pauză…200 USD pe noapte…Pardon, receptionerul scoate un anunt de sub tejghea, pentru nos cheres visiteurs…în caz de pat suplimentar se mai adaugă o suprataxa de 50 de dolari…Da, de ce sunt surprins?… E preț de hotel de *****.  Și de cînd funcționează hotelul? De mai puțin de un an…Aha… Nu vreau să fiu rău dar acum înțeleg de ce este curat totul. Nu a apucat să se murdărească din lipsă de clienți la prețurile astea…

Asta este Marinette: Dau să mă conectez la wifi, care pentru mine, care lucrez în patru țări, cu patru echipe, este esențial. Nu funționează nici o parolă. De ce aveți nevoie de parolă, că nu-i nici dracu’ în jur…Recepționerul nu știe alte parole…Da’ are wifi, are! Într-un sfîrșit mi se aduce un cablu și mă conectez prin ethernet. Ei vedeți că aveți internet!

Dau să mă așez pe scaun…Si nu pot sa-l trag. E prea greu…Realizez că tot mobilierul hotelului este făcut din lemn masiv, scump, greu, dificil de mișcat și cît se poate de incomod…Dar ce mai, are mobilier modern din lemn masiv, are!! Incep ritualul de a-mi pune lucrurile în dulap…Care nu se deschide decât 15 cm, restul este blocat de o “chestie” prinsă în buloane de perete și a cărui funcție nu o pot ghicii…Poate ascunde boilerul, care nu a fost prevăzut? Ok, ok,  să nu fim pricinoși, are dulap? Are. Inăuntru un singur umeraș…Se mai pot aduce câteva? Sigur, mai vin două după două zeci de minute… suntem trei, nu? 

Ascuns după “chestie” este un dispozitiv care regulat pufăie parfum…și ce parfum…roze, mon cher!! Incerc să-l scot din funcție dar nu reușesc decât să-l întărât și-mi trage câteva pufăituri în față! Da’ are pufăitor? Are!  Bănuiesc că este instalat ca o contrapondere la instalațiile din baie, la care WC-ul evident nu este etanș și se simt efluviile haznalei…

Aer condiționat…bien sur patron, uitați... și vine un crivăț care nu poate fii domolit. Incerc să pătrund tainele telecomenzii dar nu reușesc decât să fac crivătul să se bălăngăne prin toată cameră si cu predilectie pe locul unde în mod obligatoriu va fi patul suplimentar…Da’ am AC? Am…

Patul pentru fetiță, vă rog… bien sur patron, și vine un pat din ăla care se umflă și se face mai mare decît patul nostru queen size și ne scoate afară din cameră…trebuie să-l ridicăm pe-o parte să ne miscăm prin cameră… Ca orice pat care se umflă, el se și dezumflă, așa cum am aflat în timpul nopții, dormind pe el. Fetele mele au zis ca avînd în vedere că eu am fost în Arctica, sunt mai potrivit să suport crivățul dacă nu vreau să transpir toată noaptea.

Am avut și restaurant… Unul întreg, numai pentru noi trei. Nu mai țin minte ce-am mîncat, a fost manjeabil fără să fie remarcabil. Dar țin minte nota de plată că a fost una din cele mai mari pe care le-am platit vreodată în țara asta…Am avut și mic dejun, dar unul african, cu iahnie de fasole. Am cerut ouă ochiuri simple și mi-a venit o omletă simplă făcută în ulei vechi cu aromă îmbătătoare de ceapă…

Personalul… săracii…nu mai știau cum să-mi facă pe plac și se mirau de cît sunt de dificil și se scuzau, se scuzau, se scuzau…

Pe parcursul a două zile constatăm că hotelul Marinette este simptomatic pentru un curent răspândit în Africa…Să ne jucăm de-a europenii  - să luăm o formă occidentală, cine stie? Poate se ia. Și atunci poate o sa trăim și noi ca ei…Dar jocul acesta eșuează lamentabil pentru că nu este însoțit de munca și efortul și know-how-ul care stau în spatele principalelor reguli și convenții ale bunului simț, ale eticii muncii, lipsesc cunoștințele de bază și mai presus de toate, regula lucrului făcut temeinic…Totul se face de formă…Se pun balustrade de inox care ruginesc imediat pe scări prost zidite, se vînd piese “noi și originale” care durează o zi, funcționarii poartă costum și cravată dar sunt incompetenți sau/și corupți, se fac ateliere și seminarii și se spun cuvinte potrivite și înălțătoare dar nu se face mai nimic din ce s-a hotărât, există o mie de autorități și nici o regulă adevărată, două ministere ale educației și sunt 14 copii pe un manual…

Obsesia pentru formă, pentru protocol, este unul din răurile cele mai mari în Africa. Am observat o corelație directă între incapacitatea statului și obsesia pentru protocol și formă…Apogeul l-am văzut în Republica Central Africană, acum vreo doi ani, la o conferință. Era absolut ridicol. Cred că protocolul regal la curtea Spaniei medievale era mai simplu…Asta în timp ce soldații din garda prezidențială dormeau în post fără nici o jenă.  Gândurile mele de atunci au fost profetice… Un an mai târziu rebelii bandiți ai Seleka alungau președintele din țară și lansau un haos și un jaf  general.

Victimele formei fără fond sunt oamenii simplii, unii din ei foarte muncitori. Cine crede că este ușor să muncești la sapă pe 30g C si 80% umiditate timp de o zi este invitat să încerce. Ii văd la atelierul mecanic la care ma duc zilnic. Cînd sunt motivați muncesc de nu-i adevărat, disciplinat. Oamenii sunt săraci, foarte săraci. Dar au aceleași aspirații ca și mine , ca și tine. Să aibă un trai decent, să-și vadă copii sănătoși, să meargă la o școală care să-i învețe să reușească în viață… Cum se poate ajunge aici…răspunsul este complex, dar un lucru este sigur… Nu cu modelul Marinette.