La pescuit și nu numai în Brazilia
1. 1. Serra da Mesa
Cum în Brazilia vânătoarea sportivă este închisă (cu excepția mistreților, specie invazivă și dăunătoare) imboldurile atavice care mă animă se reorientează spre pescuit. Nici asta nu este chiar simplu. Deși locuiesc pe malul lacului Paranoa, pescuitul aici este ceva foarte frustrant. Pentru mine. Plimbându-ne pe malul lacului, când am ajuns, am văzut un domn mai vârstă pescuind cu o undița mică, chiar la malul lacului. Scotea niște peștișori de câțiva cm pe care îi arunca înapoi în apă. Mă vede cum mă uit și-mi spune : „Pesca para limpar a cabeca, nao para comer.” : Pescuiesc să-mi limpezesc creierii, nu pentru mâncare… Mi-a plăcut expresia și uneori, nu prea des, mergeam și eu acolo para limpar a cabeca.
Căutând pe forum-uri și discutând cu vânzătorii de la magazinele de pescuit aflu unde este de mers. La trei - patru ore de mers de Brasilia se află cel mai mare rezervor artificial din Brazilia, poate din America de Sud, Serra da Mesa. Caut pe net un loc care să aibă și cazare și barcă și ghid și după câteva încercări eșuate, în fine găsesc on -line un loc care pare potrivit – Pousada Ranco da Ni. Ca orice pescar care se respectă, înainte de a merge la pescuit trebuie să dau câteva sute de reais pe echipament – o lansetă nouă, mai lunguță un pic sa arunc departe fie din barcă fie de pe mal, niște năluci care îmi sunt recomandate ca obligatorii pentru Serra da Mesa deși îmi par groaznice și o mulinetă de un tip mai nou, cu multiplicator, cu un mosor orizontal deasupra vergii. Nu există acoperire GSM sau telefon la Pousada Ranco da Ni dar zice pe site ca se uită la email și la mesaje odată pe zi… Fac o rezervare, găsesc locul pe Google Maps, încarc sculele de pescuit în Musashi , Mitsubishi Pajero-ul nostru și plec pentru trei zile de pescuit și relaxare.
In Brazilia, odată ce ai ieșit de pe drumurile naționale, asfaltate, mergi practic pe poteci de pământ roșu, care au diferite grade de amenajare…Drumul către destinația mea este chiar o poteca de vite încât la un moment dat mă întreb serios dacă nu am rătăcit drumul. Limitele între ranch-uri sunt marcate de șanțuri acoperite de bare de metal peste care vitele nu trec, în rest, sunt în mijloc de cerrado muntos – un fel de savană, cu copaci mici, tufe țepoase și iarbă înaltă, printre care se ghicesc uneori vite care pasc în libertate. Pășunile cultivate, amenajate încă nu s-au inventat pe aici. De unde și defrișarea Amazonului. În fine... După vreo douăzeci de km de potecă și trei semne indicatoare scrise parcă cu creionul chimic pe o scândură ajung la Pousada da Ni…Trei bungalow-uri foarte modeste și un „restaurant” cu o terasa mai mare și câteva locuri de camping pentru amatorii de cort.
Sunt singurul client și spre surpriza doamnei Ni ( chiar așa o cheamă) vreau sa merg la pescuit chiar acum, de cum am sosit! Nu tu un cafezinho, un almoco, o siesta…In portugheza mea aproximativă îi explic că i-am scris programul în email, și că vreau să pescuiesc în fiecare zi cât stau aici. Otimo! Cineva pleacă să-l cheme pe piloteiro. Intre timp însă…almoco (prânz), nu?
Mă cazez într-un bungalow, care are trei priciuri de lut dar cu așternuturi curate și cu un dus cam anemic dar funcțional! Ce vrei mai mult!? Încă o dată, a câta oară, reflectez la cât de rudimentar, cât de nedezvoltat este turismul în țara asta magnifică, cu oportunități extraordinare și cu infrastructura turistică practic nedezvoltată. Peisajul este superb, lacul este o rețea întortocheată de canale și insule într-un relief muntos. Rareori se vede câte o casă modestă, un rancho.
Într-un final vine și un piloteiro, un ghid de pescuit și ne îmbarcăm într-o barcă de aluminiu cu un motor outboard și pornim. Pescuiesc la un pește local, tucunare, în engleza peacock bass, un biban foarte mare cu un desen, un ochi , caracteristic pe coada. Poate ajunge până la 5 k. Curând îmi dau seama ca echipamentul meu nu este cel mai potrivit…Pescuim foarte aproape de mal, îndemânarea constă în a plasa năluca pe sub crengile copacilor inundați și o lansetă mică și sensibilă, este cea mai potrivită, nu varga mea de 1.80. Mulineta mea cea noua necesită antrenament, o calibrare atentă și să te obișnuiești să o frânezi la timp, altfel se creează o încâlcitură îngrozitoare de fir…Piloteiro este însă amabil și răbdător și își petrece mai mult timp descurcând mulineta mea în timp ce eu folosesc scula lui. Încet, încet mă obișnuiesc cu acest nou tip de pescuit și am satisfacția să prind două bucăți frumoase! Aici regula este ca pot sa rețin un singur pește pe care să-l mănânc, restul se eliberează, ceea ce pare o regula plină de bun simț! Pe drumul de întoarcere ne prinde o ploaie teribilă, cu fulgere și piloteiro trage rapid la mal, pericolul de trăsnet e prea mare sa continuăm să mergem cu viteză pe luciul apei. După zece minute de stat ca o curca ploată sub pelerină mă revolt și încep să pescuiesc de pe mal și curând prind un pește rotund, maroniu, cam de 20 cm, cu dinți ascuțiți, foarte violent. “Que e esso?” „Piranha, senor!” Wow! Am prins legendarul piranha...
Pirana
Legendele abundă despre acest pește și într-adevăr, când simte sânge, carne, devine de o violență extremă. Altfel, poți să înoți liniștit printre bancuri întregi dacă te țin nervii. Atenție însă să nu ai nici cea mai mica zgârietură! Am auzit și am văzut poze îngrozitoare cu ce se poate întâmpla. Într-o oră se potolește ploaia și ne întoarcem la Pousada...Gazda îmi pregătește file de tucunare și de piranha pe legume!! O grozăvie! Nu sunt nici țânțari așa că stau și ascult muzică clasică pe prispa cabanei și urmăresc înserarea și pasajul pasărilor spre lac...
Deși modestă, aproape sărăcăcioasă, Pousada da Ni a fost refugiul meu de pescuit adeseori. O data am venit și cu un amic, un grec dar în general veneam singur aici, întotdeauna sigur că sunt binevenit. Uneori am prins mai mult, alteori mai puțin, dar întotdeauna m-am relaxat. O data am avut o sperietură cu un roi de albine africane, foarte violente și periculoase, dar am putut să ne îndepărtam la timp. Altă dată am văzut o pată albă într-un tufiș, era o vacă ucisă de un jaguar pesemne...”onca pintada!”
2. 2. Pantanal
Pantanal este o regiune din vestul Braziliei, care este cea mai mare zonă umedă din lume, unde fluviul Paraguay este alimentat de o mulțime de râuri care vin din munții de la frontiera cu Bolivia și Paraguai. Este uriașă. Adăpostește triburi puțin cunoscute, ranch-uri ascunse și oameni care iau contact cu civilizația poate de câteva ori in viața lor . O cabară (slep) vine odată pe an poate să ia vitele la vânzare...Pantaneiros, locuitorii de aici, îi vezi de obicei călare pe catâri sau cai mici, cu șei din blană de oaie, cu pălării mari, cu lasso-ul la oblânc. Pantanal-ul este arie protejată pentru fauna extraordinară de aici! Diferența față de Amazon este că aici o și vezi! Într-o vacanță de o săptămână la o ecolodge in Pantanal, cu Doina și Ana, mergând fie pe jos, fie în canoe, fie călare, uneori cu un camion pick-up, am văzut în fiecare zi și seară o faună extraordinară: jaguar, puma, am stat la câțiva metrii de un furnicar, am călărit pe lângă cerbi și ciute care nu se sperie de cai, din canoe am observat de la doi metrii vidre gigant, a fost un adevărat paradis biologic! Să fie clar: Vrei să vezi faună în Brazilia mergi în Pantanal, nu în Amazon, unde pădurea deasă și impenetrabilă ascunde orice animal.
Dar Pantanalul este și raiul pescarilor!! Iar pescuitul sportiv de clasa I, în Pantanal, nu se face oricum! Mai întâi trebuie să faci parte dintr-o turma. Adică un grup de prieteni, sau o echipă. Brazilienii sunt cei mai gregari oameni care i-am văzut! Ei trebuie să petreacă împreună, să-și împărtășească toate cele, să se simtă parte a unei găști! De aici și toate petrecerile minunate la care am participat (cred că am fost la mai multe petreceri în trei ani în Brazilia decât în ultimii zece ani). La una din aceste petreceri, un coleg care știa ca sunt în căutare de informații despre pescuit îmi face cunoștință cu Giancarlo Lettieri, un dentist faimos din Brasilia, soțul unei colege de la Bancă, și un amator de pescuit. Portugheza mea era încă rudimentară dar Giancarlo vorbește engleză rezonabil de bine. In zece minute (durata media în care se leagă o prietenie pe viață în Brazilia) eram cei mai buni prieteni și mă invita să fac parte din turma lui și să mă alătur următoarei lor expediții. Ta bom !
3. 3. Expeditia – expedicao de pesca!
Pe 2 iunie 2019 chiar de ziua mea, Giancarlo și cu mine luam avionul până la Cuiaba, capitala statului Matto Grosso, un oraș cu o tristă faima ca unul din cele mai corupte locuri: stadioane nefolosite, șine de tramvai fără tramvaie, etc, etc. Aici, la un hotel din centru, ne întâlnim cu turma care veniseră cu o zi înainte, taman la timp sa facă o băuta zdravăna, am impresia. Când am ajuns noi pe la 12 taman se dregeau băieții cu câte o bericică! Nu am apucat să ne schimbam , sa mâncam ceva, că am și trecut la programul artistic. Ne-am îmbrăcat toți cu tricoul expediției din acest an, și am făcut nenumărate poze de grup! Dar cine este în acest grup, în turma mea?
A turma! Cu tricoul expediției!
O Pato Bravo, cu rațuștele mici amarate. Poza din drona.
Câțiva pensionari, că ăștia au timp de așa ceva, dar și oameni de afaceri mijlocii, profes
ori, medici, câțiva funcționari la guvern...clasa de mijloc! Inutil să vă spun că în timp record am fost adoptat, „băieții” au început un program riguros de a-mi preda portugheza, începând cu înjurăturile și vorbele porcoase pe care profesoara mea, Karina, o tânără fermecătoare și timidă de 24 de ani nu mi le-ar fi spus niciodată. Se fac o groază de glume pe seama mea însă nu răutăcioase, ci prietenoase. Când oamenii mă văd obosit de atâta socializare mă lasă în pace...până când se gândesc că poate mi-ar place o bere și-mi aduc una!
Ne îmbarcăm într-un autobuz către Pantanal, cu toate locurile din spate ocupate de lăzi întregi de băutură, și nu bere sau apă minerala și sucuri, care sunt deja pe vapor! Întreaga atmosfera îmi aduce aminte de excursiile „cu școala” de când eram licean sau student! Se cânta, se joacă ceva gen Bâza, se bea bine, se duc conversații de la un cap al autobuzului la celălalt, este o exuberanța tipică braziliană! După vreo trei ore de mers, ajungem la Caceres, direct în port, și ne îmbarcăm pe vaporul „ O Pato Bravo” adică „Ratoiul Furios”. Dormim câte trei într-o cabină mică, cu paturi suprapuse și cu o baie modestă, cu duș. Pato Bravo remorchează șapte, opt bărci de aluminiu, destul de mari ca trei oameni sa poată pescui fără să se încurce între ei. Fiecare barcă are un piloteiro. Al nostru, Faustino Filho, este nemaipomenit! Nu numai ca este modest, nu vorbește prea mult ( ceea ce este o calitate rarisima în Brazilia) dar are o cunoaștere extraordinară a locurilor acestea. A fost pescar profesionist mulți ani înainte de a fi guia de pesca .
In general, O Pato Bravo ne duce noaptea, uneori și ziua din loc în loc. Ancorăm, și dimineața înainte de răsăritul soarelui plecam cu bărcile la pescuit. Ne întoarcem pe la 12.00, prânz, siestă și pe la 3.00 plecăm din nou la pescuit până pe la 6.00 când se lasă întunericul...apusurile admirate din barcă, în drum spre vapor sunt minunate! După care, duș, drink-uri pe coverta vaporului, cină și apoi țin-te neică petreceri! Colegii mei pescari joacă un joc de cărți specific din Minas Gerais, ale cărui reguli nu-mi sunt clare însă oricum este cu trântit de cârți urmat de urlete înfiorătoare de victorie sau de frustrare care ar trebui să sperie de moarte oponentul și se bea paharul de cachaca până la fund! Nu știu când se termina programul că eu mă duc la culcare când băieții sunt încă plini de vervă!
... apusurile admirate din barcă...
Pescuitul este senzațional! Este „catch and release” dar poți să reții un pește pe zi, indiferent de mărime, cu excepția doradei care trebuie eliberată. Descopăr acest pește extraordinar de pescuit, dorada. De apă dulce, a nu se confunda cu dorada din ocean. Compact, foarte puternic, se luptă cu înverșunare, sare spectaculos, este o bucurie extraordinară să-l învingi. După ani de zile de pescuit, fără să fiu un maestru, sunt un pescar mediu să zic, dar aici am și noroc. Prind în fiecare zi pești frumoși, uneori varietăți neobișnuite – o pisică de mare, peștele cachoro (câine) pentru dinții săi ca de carnasier, mulți pintado – un fel de somn. După o zi in care prind nenumărate dorade, decid că dau numai cu momeala artificială la doradă, și continui să prind exemplare frumoase!
In fiecare zi, pe la 10.00 ne oprim pentru o gustare, eventual alături de alte bărci cu prietenii noștri. Dimineața prindem și ținem zece- doisprezece piranha, îi filetăm, se amestecă cu o marinată picantă și se mănâncă ca atare! Delicios! Piranha ăștia sunt o pacoste! Uneori sunt așa de mulți și agresivi că trebuie să punem greutăți enorme pe forfac așa încât momeala – pește viu- să treacă rapid de tot prin zona lor de pândă. Altfel ni-l mănâncă.
"un aligator a venit în spatele nostru și prindea din zbor resturile de pește momeală care le aruncam!"
In cursul săptămânii ni se întâmplă tot felul de alte pățanii și vedem o groază de chestii. Uneori păsări marabut ne însoțesc pentru că știu ca se pot alege cu ceva pește. De obicei ne ancorăm de plante acvatice, un fel de nuferi, care invadează malurile. Adeseori aruncăm acolo resturile de momeală. Și unde nu ne trezim că pâș, pâș, un aligator a venit în spatele nostru și prindea din zbor resturile de pește momeală care le aruncam! Vedem colonii de capibara. Aici, în sălbăticie sunt mai sperioși decât verii lor din parcul meu de acasă, de lîngă Lago Paranoa, care mi-aleargă cățelul! Capibara sunt prada preferată a jaguarului, a anacondei, a aligatorilor. Altă dată, în drum spre Pato Bravo întâlnim o colonie de vidre gigant! Se joacă și pescuiesc lângă noi fără să ne dea atenție! De când Pantanalul este zonă protejată s-a interzis vânătoarea la majoritatea speciilor și multe din ele au o revenire spectaculoasă, așa cum sunt vidrele, jaguarul, aligatorul (care ajunsese să fie periclitat).
Vidra uriașă!
Pescuiam liniștiți legați de nuferi lângă mal, unde se vedea un adăpost. Faustino ne spune ca acolo locuiește temporar o femeie care vinde momeala vie. Deodată, se aude o chelălăitură și apoi strigăte! Aflăm ce s-a întâmplat: un sucuri (anaconda) a prins câinele femeii și l-a tras în râu. Tragem la mal să vorbim cu ea. E foarte necăjită, ținea la cățel, și era de mare folos. Femeia are un copil mic și are doi vecini jaguari care-l pândesc, dau târcoale casei, poate poate. Câinele era sistemul ei de alarmă! Ne arată urmele de onca pintada, la câtiva metri de adăpostul ei. Ce viață! Cu copil mic între anaconda, piranha și jaguar...
Urma de jaguar, lângă casa femeii.
După o săptămână de pescuit pe Rio Paraguay și delta sa ne reîntoarcem la Caceres apoi la Cuiaba și a doua zi la Brasilia. Mai obosiți parcă băieții și cu entuziasmul pentru petreceri parcă mai domolit, eu cu o portugheză mai fluentă și mai presărată cu expresii „nepotrivite” și cu o gașcă de prieteni care mă așteptă oricând la următoarea expedicao de pesca!
