Friday 6 December 2013

Jurnalul unui doliu – continuare, epilog ?



6 decembrie 2013. Am venit în România pe 1 decembrie și am venit sa dorm la Mama. Sarcina de a sorta și decide soarta hârtiilor și lucrurilor ei este plină de sentimente contradictorii. Tandrețe când citesc  scrisorile bunicului meu  către mama, în care îi povestește despre fiecare cățel  de pe moșie în parte (cred ca știu acum de unde mi se trage); noian de amintiri și noduri în gât când citesc scrisorile mele către mama, chinurile mele interne din armată, din perioada divorțului,  din munți când eram geolog, din toate locurile pe unde am fost. Apoi ma simt rău și dur când arunc atâtea lucruri care au definit-o pe Mama: tiparele scoase din Burda, sau pungi întregi de nasturi, ațe și andrele sau revistele ei…Și în tot acest timp, privirea mea luneca la urna care mă aștepta răbdătoare de luni de zile.


Ieri, la 7.30 ieșeam din București și  pe la 10 eram la Nămăiești, la poalele masivului Iezer-Păpușa, satul copilăriei noastre fericite, unde eu am învățat să merg, unde cu Mama și cu Tata și cu Alex (Bubu), fratele  meu mergeam la cules ciuperci și să ne jucăm în pădure…Unde Mama mi-a mărturisit că a trait din cele mai fericite momente ale ei. Am ajuns la Mânăstire. Recunosc locurile perfect deși sigur ca sunt schimbări. Ajung unde pornește poteca ce urcă în creastă. Este ascunsă acum, nu o văd dar picioarele mă duc instinctiv unde trebuie. Au trecut 40 de ani de cînd am mers ultima oară pe această potecă dar amintirile năvălesc. In fața mea apar brusc  niște stînci care strîng poteca iar eu  izbucnesc în rîs și strig, “Dardanelele, Bubule!!” și râd și plâng. Am rămas singurul în viață să car memoriile astea.  Ajung în creastă. S-a defrișat enorm, aproape nu mai recunosc. Continui să urc.  Ajung sus. De aici e bine. Se vede pană departe, vârful Papusei, Sturu, Valea- Mare…privirea se pierde. E un soare puternic și  s-a stîrnit un vînt care mă împinge înainte, în sus. E un vînt bun, e vîntul Mamei. Și îi dau drumul să se ducă pe vînt…  Și îl rog pe Dumnezeu să o odihnească!

Thursday 28 November 2013

EMAs headstone

I’ve fixed four planks into a frame. I mixed some sand with  a little water and cement. I mixed in a bit of sadness and a lot, a lot of memories: when I fell asleep in the rain with my head pillowed in her warm , welcoming fur; Ana sleeping between her paws; when hunting, as she was running away with the retrieve – why would she give it to me when she found it? And especially her warm, deep, wise, friendly look. I poured all of them in the cold concrete and these warmed it up and hardened it in the frame made of four boards. Then I added some seashells to make it happy , as she was happy! And we wrote in the still soft cement “Ema- my friend”. So that you all  know. Ana wrote so. We signed ourselves with our thumbs and Clara with her right paw. Now we see Ema every time we come out in the yard. I also planted a brush for her.





"EMA- Prietena mea"


Am prins patru scânduri într-un cadru. Am amestecat nisip cu putină apa și ciment. Am amestecat în el și tristețe, și în special multe, multe amintiri.  Când am dormit afară în ploaie cu capul în blana ei caldă și primitoare. Ana dormind între lăbuțele ei. La vânatoare când fugea cu aportul că nu înțelegea de ce sa mi-l dea. Doar ea îl găsise, nu? Și în special privirea ei adincă, caldă, prietenoasă, înțeleaptă. Le-am turnat pe toate în cimentul rece și asta  l-a încălzit și l-a întărit în cadrul din patru scânduri. Apoi am pus niște scoici ca să fie mai vesel, așa cum era și ea. Si am scris în cimentul moale “EMA - prietena mea”. Ca să se știe. Ana a scris așa. Atât. Ne-am semnat, fiecare cu degetul mare, iar Clara cu labuța dreaptă. Acum o vedem pe Ema de fiecare dată când iesim în curte. I-am pus și o plantă.


Friday 8 November 2013

Scufundare

Despre o scufundare. La HMS Hermes, portavion britanic, scufundat de aviatia japoneză în 1942. Stă în peste 55 metrii adâncime. Este o scufundare tehnică, cu mai multe stadii de decompresie.

Ritualul pregătirii…

Iți iei AERUL. Mișcările sunt mai încete, te bucuri că o altă pereche de ochi se uită la ce faci. Apuci fiecare piesă cu deliberare. O privești. O potrivești, o strângi, o măsori.  O verifici, o integrezi, o prețuiești. E viața ta acolo…

Iți pui armura neagră de fier și cauciuc și plastic și sticlă. O strângi, o potrivești, o măsori,  o verifici. In liniște. Deliberat, cu calm. Nu se glumește.  Iți pui cuțitul și busola și calculatorul. Potrivești  și strângi. Măsori, verifici. Deliberat, cu calm.

Te uiți la partener – la armura, la ochii lui, la AERUL lui. El se uită la AERUL tău. E AERUL nostru. Te uiți în ochii lui și cauți. Citești ce e acolo:  liniște , sau anticipație, sau frică, sau falsul calm, nerăbdare tensionată….

Armura e grea… ești ca un gândac superumflat, încărcat și dizgrațios și te târăști , ridicol spre barcă.

Se spune slujba: asta e tehnologia, asta e voința noastra, așa vom vorbi noi. Doamne care e voința TA? Vorbele noastre sunt hărți ale vieții noastre acum. Cu ele ajungem unde vrem.

Scufundarea

E un drum lung până la  epavă…Cobori o scară în întuneric, lumina este albă, apoi albastră, apoi lumina este neagră. Scara parcă nu se mai termină. În jos, în jos, jos, în întuneric…timpanele pocnesc și scârțâie și crănțăne, și dor și se ușurează, și scara continuă mână după mână după mână. Și e frig. Vrei să ajungi jos la epavă, dar nu cazi, nu mai ai greutate, trebui sa te tragi în jos pe scară, pe funie, de ancoră, pe funia care te leagă de AER și de Epavă.

Frică…e negru, e frig. Brusc, nu mai vreau. Ce fac aici? De ce să respir AERUL asta greu? De ce să îl țin așa în mine, de trebuie sa fiu zgârcit cu el? Dacă se termină…am metrii și metrii și zeci de metrii de ocean peste mine! Mult, dacă e prea mult? ... Dar vorbele ți-au facut harta vieții și acum aluneci, ca o frunză moartă spre

Epava… un cimitir. Aici au murit oameni luptând cu disperare. Furia luptei lor încă se aude. In tunul care ținteste spre soarele palid din lumina neagră…în obuzele din rastelele  care se ghicesc dintre corali.

Alunecăm mai departe ca niște fantome…în liniște…deliberat…Tristeța e palpabilă, o simt în hublourile negre…In rămășite înduiosătoare  ale unei lumi pierdute: un ventilator, o clanță, un telefon mut… A cui e tristețea de pe bordajul epavei?

Ce e în față, ce e sub punte? ce vom întâlnii, cu ce ne vom înfrunta? Ne cuprinde anticipația…începi să-ți auzi  respirația și parcă te asurzește?   Se uită la tine un pește scorpion – imens, urât, otravitor, cu gura hâdă, mascat ca să te prindă, te tragi înapoi cu repulsie…Alunecăm mai departe…printre voaluri albe, care unduiesc în curentul trecerii noastre. Sunt giulgiurile epavei…o îmbracă, o mangâie… E un loc bun pentru tristețe, e un loc bun de lasat tristețea aici, e la locul ei.  Respirația din auzul tău, nu e aici la locul ei, pare stranie…

Semn “în sus”…Mă cheamă AERUL…o luăm încet, încet pe scară în sus… tentația de a zbura spre aer…disciplina calculatorului înfrânge instinctul. Mai încet, mai stai! E agonizant!! Vreau la lumină! NU, mai stai! Disciplina formulei matematice… Analiza matematica ne stăpînește acum. Se calculează  o limită de la sânge la  apă oceanică  de  procente de moli de oxigen  în azot, înmulțite cu minute de tristețea epavei. Se integrează  expresia și rezultă Viață!  Aproape am ajuns…Văd AERul!! Văd de dedesubt unde se termină APA …Nu încă…mai stai…răbdare, răbdare, răbdare… încă cinci minute. Oxigenul are un gust…acru, intră greu, e un elixir…

Soare, AER, APA,…Trăiesc și vreau să mă aud: că trăiesc și atunci țip tîmpenii, mă mir că spun așa tâmpenii și mă bucur!! Râd!! Am lăsat jos tristețea!  Am pacălit moartea!! 




Friday 13 September 2013

Jurnalul unui doliu


Jurnalul unui doliu

Mama a murit…cuvintele sunt atât de neputincioase.  De ce nu pot sa exprime mai mult?  Stau aici, pe un scaun de aeroport și-mi repet…”Mama a murit”. Și parcă sunt bătut în cap.

Nu pot să scriu, nu pot să mă exprim încă.

Acum, dupa cîteva zile în șir de tristete, de conflicte interne si externe, vestea mortii ei, într-un fel programată medical  și venită cu punctualitatea care a caracterizat-o întotdeauna pe Mama mă lasă într-un amestec nefiresc de sentimente…Multă tristețe, dar și un sentiment de eliberare, de: “s-a întâmplat ce trebuia să se întâmple”. Ceva s-a savîrșit: S-a terminat penibilul unei suferinte care eroda demnitatea ei. Care o facea mai mică decât a fost.  Mama s-a dus cu demnitatea ei. Lăsând cât mai puțin timp posibil neputinței, de fapt umilinței de a fii neputincios. Pare că din momentul în care nu a mai putut sa fie autonomă, dupa definitia ei, s-a hotărât să moara. S-a culcat ca să nu se mai trezească…

I-a venit timpul? I l-am grabit eu când i-am spus ca nu mai vin să o văd până în septembrie? Greu de spus…In orice caz, am remușcări ca nu am adus-o  aici cu mine, așa cum a sugerat Doina. Atunci  ratiunea a fost ca atmosfera, clima asta umedă o va ucide, dacă rezista drumului. A murit oricum, așa ma gândesc ca dacă era cu mine poate rezista mai mult și traia mai mult, tot așa cum poate mi-aș fi reproșat ca s-a dus timpuriu daca o aduceam în Sri Lanka.

De ce mă doare așa mult moartea mamei…presupun ca primul raspuns este că este mama și că o fi natural sa fie asa. Dar aleg sa cred ca este mai mult. Pe mama o respectam și o admiram și o iubeam. Lasă un gol. Un gol de afecțiune dar și un sfătuitor, un confesor. Lui Mama îi împartășeam impresiile mele, ei îi spuneam în scrisorile mele percepțiile și emoțiile mele. Poate era , ultimul timp mai mult un reflex inerțial, era o continuare a unei istorii întregi de confesiuni și discuții și sfaturi. Pentru că, adevărul este ca mama a fost sfatuitorul meu principal pentru o lungă perioada din viata mea… chiar blogul meu a început , nu-i așa …în urma scrisorilor către ea. Dar la mama veneam când sufeream în dragoste, și vorbele ei m-au ferit să nu dezertez ca un tâmpit. La ea veneam când voiam sa iau un câine, când mă certam cu prieteni, când aveam greutăți la scoala  sau la servici, sau când m-a părăsit soția, sau când am divortat. La Mama m-am dus  să o las pe Ilinca și sa-I spun sa aibă grijă de ea cînd credeam că poate nu mă mai întorc, în decembrie 89. La Mama veneam să discut îndoielile mele interne legate de subiectele de economie pe care trebuia să le comunic iar ea, absolventa de economie din 43 discuta inteligent și mă sfătuia.
   

 Mama nu m-a mângâiat neaparat. M-a ascultat întotdeauna, m-a iubit întotdeauna, nu mi-a dat dreptate întotdeauna. Si, refelectând acum, a avut dreptate de cele mai multe ori…Veneam la mama pentru ca era vocea rațiunii temperată de onoare. Știam că o poziție a ei va fi întotdeauna onorabilă, o poziție și o soluție de care nu-mi va fi rușine…țin minte și acum sfatul mamei cînd i-am spus ca mă însor (aveam 19 ani)  cu o tipă care îmi spuse-se că este însarcinată cu mine. Mi se părea atunci singura cale onorabilă de a ieși din situatie. “ Trebuie sa te gândesti în primul rând la copil. In ce familie va creste? Una care se cearta tot timpul așa cum faceti voi? Ce viața va avea, ce caracter va avea? Daca vrei sa faci ce este corect, îl recunosti, îl sprijni, dar lasă-l să crească în condiții care nu-i vor fi dăunatoare. Altfel, cum nu o iubesti, nu vei avea o căsnicie bună și te vei distruge și pe tine și pe ea, și pe copil. Si asta nu este onorabil!

Pot sa fiu sincer cu mine și să ma gândesc și să scriu de ce nu sunt acum la înmormântare? Incinerare…Cred că într-o oarecare măsură este tot influenta mamei care avea așa un dispreț pragmatic pentru inutil…iar dispunera unui înveliș material, corpul ei neînsuflețit avea atât de puțină importanță în ochii ei…Pentru Mama ce conta era în suflet, și nu se arăta…Scoala stoică a bunicii ei se vedea și aici…Pentru ea conta mai mult sa știe că o să ma gândesc la ea cind o să-I duc cenușa într-un loc frumos, ca o sa asociez moartea ei cu un loc plăcut. Nu nepărat un loc care i-a fost ei special… Eu i-am propus Namaiesti, satul unde ne petreceam verile de copii,  pentru ca eu o asociez, eu am constiinta Mamei legată de locul acela…Mamei îi repugna tot ceremonialul bisericesc și laic al înmormântării… avea oroare de parastase și patrafire și de toate artificiile unei biserici în care nu credea, pe care mai mult, o cam disprețuia. Avea și ea, ca și tata și ca mine, propria ei teozofie.

Cred ca asta e prima cauza…Si că îmi pasă din ce în ce mai puțin de ce crede lumea despre mine .  Despre celelalte motive poate o sa scriu vreodata…acum nu…

Sunt in doliu…un doliu intern, nu pot să mai zâmbesc decât greu…în pofida mea …mă gândesc tot timpul la ea. M-am trezit ca vreau sa port un doliu…și îl port. Si o sa-l port cit timp o voi simții lângă mine și mă va durea.


Ironic sau fatidic sau cu buna stiinta? Ultimele cuvinte al mamei mele?
Cind  o sa vii sa mă vezi?”
Cel mai devreme prin septembrie mamii, nu cred ca am cum să apar mai devreme.
Ooo așa mult, lasă atunci, o sa vin eu la tine…”
Și a venit…este mai tot timpul în gindurile mele acum…

Ca parte din doliu vreau sa fac o donație pentru mama…Nu care se va răsfringe în ceruri pentru ca Mama nu credea în asta, dar care va aduce un bine pe lumea asta…


The time when there is nothing at all in your soul except a cry for help may be just that time when God can't give it: you are like the drowning man who can't be helped because he clutches and grabs. Perhaps your own reiterated cries deafen you to the voice you hoped to hear.”

“Aren't all these notes the senseless writings of a man who won't accept the fact that there is nothing we can do with suffering except to suffer it?”

18 iulie

Auzisem mai de mult de cartea asta, “O durere analizată” și citisem despre Lewis si Helen, soția și iubita lui. In momentele când mama era incinerată, m-am rugat și am citit, în liniștea camerei mele “ A Grief Observed”. Lucrurile sunt atât de diferite bineinteles, dar reflexiile lui Lewis despre durere si despre relația între Dumnezeu, Sine, Pierdere, Durere sunt atât de profunde și de relevante.

21 iulie 2013

Simt o nevoie lăuntrica sa scriu despre mama. Cred ca așa exorcizăm pe Satana, pe care o definesc ca durerea rea. Vreau, tânjesc dupa  durerea dulce, care îmi aduce aminte de mama care mă mângâie, care îmi șoptește ca o sa treaca durerea…Mă gândeam sa scriu viața mamei, ca un fel de obol, de datorie … poate am să fac și asta dar nu ca o datorie fața de mama ci față de copii și nepotii  mei. Acum însa simt  ca trebuie sa pun pe hârtie amintiri și emotii care se vor duce în câteva zile, săptămâni…

Mi-aduc aminte de o discutie “serioasă” cu Tata. Tata o iubea pe Mama. Ca de obicei, discuția serioasă era la “Monte Carlo” la o bere…Una din cele trei- patru discuții serioase care le-am avut cu Tata. Tata care a vrut să-mi spuna că Mama ma iubește foarte mult, poate prea mult. Ma iubeste așa mult încât nu-mi poate refuza mai nimic…Si că eu nu trebuie sa profit de acset lucru, că trebuie să-mi strunesc poftele, dorințele (probabil că a zis să exercit autocontrol)  așa încât să nu o pun pe Mama în situații penibile și sa exploatez dragostea Mamei în felul ăsta. Ca nu este onorabil din partea mea sa fac așa ceva…A fost o adevarată revelație… Dintotdeauna, eu trebuia sa o conving pe Mama, apoi Mama să-l convingă pe Tata că ce vreau eu este permisibil, suportabil, etc… Că era vorba de un câine, de schiuri, un drum pe munte…Si iată că dintr-o dată se schimbase ceva, un raport de forțe de influență…Nu-mi venea sa cred…Si apoi am testat-o pe Mama…I-am cerut ceva ce știam  că în mod normal nu ar fi trebuit sa-mi acorde, numai tin minte ce. Si ceva ce de fapt chiar nu voiam…Sa mai fac înca o petrecere, să plec pe undeva, nu conteză, stiu doar ca nu era rezonabil ce ceream. Si am văzut-o pe Mama cum se chinuia și cum a cedat…M-am simțit  îngrozitor. Un ipocrit, un profitor…Sigur ca i-am spus că m-am razgândit, ca nu mai vreau…dar confirmasem observația lui Tata și verificasem pe pielea mea ca într-adevăr este înjositor sa te folosești de dragostea Mamei  pentru a obține ceva… Toata viata, apoi, când i-am cerut ceva Mamei, mi-am adus aminte de asta și mi-am pus un filtru, daca este OK sau nu sa-i cer ce-i ceream…

In liceu, o duminică dimineața, înainte de meciul de baschet interlicee, eram cîțiva colegi și încercam să ne dregem, să ne trezim  de dupa ceaiul/petrecerea de cu o seară înainte…Mihai Gizaru, Radu Sicinski, cred că și Liviu Munteanu…Muzica era dată tare, mai apărea câte o bere de pe undeva…Si apare mama de undeva, fusese cu treabă. Băietii toți fâstâciți, pregătiti pentru o sapuneală…Si mama, luminoasă, zâmbitoare, amuzată…” Ei, v-ati distrat? Sunteti bine, ce faceti acum?“ Ii spun că avem meci de baschet cu un alt liceu și că nu suntem în cea mai bună formă…Si Mama, în loc să ne bodoganească, sau să facă remarci idioate pune repede de o cafea mare,  să se trezească bine baieții…Nu am sa uit niciodata privirea admirativă a baieților…

Unul dintre lucrurile cele mai definitorii ale Mamei era ca nu se plângea. Era parte din definiția unei doamne/domn. Fară sa fie vreodata verbalizată, postulată ca atare, în familia Mamei, nu se bârfea, nu te plângeai, nu protestai aiurea sau vehement. Iți afirmai cu demnitate poziția si-ți duceai crucea. Si am înțeles odată cât de mult a suferit Mama, fizic si psihic cu suferința îndelungată și grea a Tatei. Noi nu am avut niciodată o femeie care sa o ajute pe mama sa-l îngrijească pe Tata, care mult mai târziu am înțeles cât de tiranic devenise în ultimii lui ani. Dar odată, am vazut că Mama nu mai putea, fizic. O durea spatele îngrozitor. I-am spus sa se ducă la Techirgiol să-și facă tratamentul care o ajuta foarte mult și să se odihnească.  M-am oferit eu sa-l îngrijesc pe tata cât e ea plecata. Si a fost foarte greu. Atunci am realizat cât de mult suferea Mama în tăcere. Si ce simț al datoriei avea…

Rareori , barajul în spatele căruia erau ținute jignirile si suferințele se mai deschidea,  se mai defula…cu rușine, durere,  și cu rezervă și atunci…


Mama și simțul datoriei…In ‘39 când s-au refugiat prima oară din Basarabia, Mama,  cu mama ei, au trecut podul de la Bădărai, peste Prut, mânând cireada de vite și herghelia din spate. Rușii erau la câteva ore în urma ei. Nu erau singurii, bineînțeles. Toate familiile de boieri plecau deoarece moartea sau deportarea era inevitabilă. Așa că, în casa și în curtea primului boier de peste Prut, dl Budis, desigur prieteni de familie, se strânsese un grup mare de refugiați. Gospodăria, destul de modestă de altfel, nu era vre-un conac. Am o poza de la acel moment. Se mănâncă în curte, de la cazan apoi fetele tinere, Mama și cu înca o tipa , amindouă cam de 18 ani, se duc să spele vasele!! Semnul ‘!’ nu este o greșeala. Era un eveniment deoarece nu facuseră asta până atunci niciodată! Fetele de boieri nu spălau vase…Dupa o oră de eforturi,  obosite, se declară înfrânte, vasele tot slinoase erau  și se duc să-și marturisească insuccesul atât în fața Armatei Rosii cât și în fața vaselor murdare…Și află ca vasele se spală cu apa caldă!! Wow!  Așa a devenit Mama ‘gospodina’. Pentru ea, a face de mâncare, a spala , etc, etc, toate aceste activități pe care fetele  le absorb de mici și intra în cotidian, au fost o corvoadă. Nu i-a plăcut niciodata sa găteasca, să spele, etc. Dar niciodată nu s-a plâns, niciodată nu am ramas fară mâncare, sau fară rufe curate. Poate că mâncarea nu avea gust, sau camașa nu era bine călcată… Dar Mama și-a facut datoria fiecare zi a vieții ei.

29 iulie. M-am întors acasă, în Sri Lanka. Si m-a apucat iar durerea…Ma doare mai domol, mai  precis simt un mare gol în mine. Mi-a venit sa scriu o scrisoare despre Bali si mi-am dat seama ca nu mai am cui sa-i scriu…Mama nu mai este sa astepte scrisorile mele pe care sa le citeasca pe nerasuflate… nu mai am cu cine să împartașesc impresiile….Si în acelasi timp, uite sunt acum revoltat pe mine însumi!! Ma plîng de parcă nu Mama ar fi cea care a murit ci eu sunt obiectul  durerii!!! Ce ar face Mama acum daca ar putea să ne privească , și să ne vorbească? Dacă Mama de acum 10 - 20 de ani, în plină vigoare intelectuală, spirituală și cu un discernământ remarcabil, ar fi undeva lânga noi, pentru înca o perioada… Așa, ca o stafie, fără să poata interacționa cu noi…Cred ca ar fi devastată ca nu mai poate să mă mângâie, să-mi vorbească,  să mă îmbrațișeze…Deși ea nu era foarte demonstrativă… S-ar uita înduioșată și recunoscătoare la toți cei care suferă acum pentru ea, sau care au însoțit-o în ultimile zile. S-ar uita și ar zâmbii cu aerul ei ușor superior, amuzată la ceremonialul religios…
Dar oare ar vrea sa se reîntoarcă? Nu cred…respingea cu năduf, cu supărare neputința bătrâneții… de câte ori nu mi-a spus ca-i pare rau ca nu a murit în 2008, când a făcut insuficiența cardiacă…

18 august. Continui să port brățara neagra a doliului la mâna și funcționează ... Însă Satana s-a dus...Am alungat-o... amintirile de acum și reflexiile mele despre Mama nu mai sunt încărcate de resentimente , de regretul morții ei.  Ieri gîndindu-mă la Mama am realizat ceva nou. Ca de fapt Mama este în mare masură responsabilă de spiritul meu neastâmpărat, aventuros, de toate sporturile și activitățile astea care mă definesc într-un fel- vânătoare, scufundări, expediții arctice sau sahariene, turismul montan...E un truism , sigur, să spui ca Mama are un rol definitoriu în caracterul copilului, dar de abia acum îmi dau seama de rolul care l-a avut.  Pentru că Tata, care în mod natural ti-ai imagina ca este cel care sa ma îndrume spre pasiuni „barbatesti”, sportive, nu a facut niciodata nimic in acest sens, a fost doar de acord, cu ce spunea Mama. Mama care mă încuraja sa fac sport și mă înscria la cluburi, care mă trimetea cu unchiul Ionel la pescuit, să învaț sa conduc, să vînez...Mama, care era cu inima cât un purice când plecam de mic singur pe munte...Mult mai târziu mi-a spus ca nu dormea noaptea de grija mea când eram plecat pe munte. Dar nu m-a descurajat niciodată. In schimb, cu inteligență, mi-a îndrumat ‚educația” în ale aventurii. Plecarile mele pe munte, numai dupa ce am fost bine învățat de unchiul meu, Alexandru Evolceanu, nenea Alecu,  cel mai mare montagnard de care știu. Fiecare excursie planificată până la detaliu, traseu, echipament și apoi aprobată de Alecu...Lecturile care mi le dădea, despre călătorii și exploratori. Poveștile ei despre călătorii... Multumesc, Mama!