Despre o aventura pe Muntele Camerun
Obiectivul.
Despre Camerun se spune că este Africa
condensată într-o tara. Ai aici toate formele de relief , de vegetație,
de faună și chiar de populații – anglofoni, fracofoni, populații cu origine
nubiană – nilotică, bantu, pigmei, chiar arabă…Și paradoxal totuși nu sunt multe
locuri unde turistul de rând poate să meargă să se bucure de această
diversitate naturală și culturală. Tot nordul și estul țării , unde se găsesc
parcuri naționale de savană, unde poți să
vezi animale, este închis din cauză de insecuritate – Boko Haram, Seleka etc.
Se poate vizita vestul țării cu cultura Bamileke, cu a sa faimoasă “Route des
chefferies”. Te mai poti duce să te bucuri de plajă înspre sud est. O
discotecă, doua în Douala, niște maimuțe și gorile triste într-o îngrăditura
lângă Yaounde…un muzeu cu artă africană…și muntele Camerun.
El este într-adevăr o chestie. Se ridică de lângă coasta Atlanticului
până la 4100m, fiind cel mai înalt vîrf din Africa de Vest și Centrală. Este și
relativ accesibil, fară pereți abrupți și dificili, fără populații ostile. O potecă
bine bătută ajută turiștii și s-a creat o adevărată industrie de ghizi și porteri
care îți asigură logistica expediției. Căci, să fie clar, pe Mt. Camerun nu te
duci ca pe Virful Omu, excursie de cinci ore sau cu gondola pe
Kitzsteinhorn. Deși accesibil și vizitat,
ramâne o provocare.
Pe care mă chinuiam să nu o accept. Aveam argumente: glezna
mea scrîntită și care mă chinuie de mai bine de 40 de ani: genunchiul bulit la
schi acum câțiva ani și pe care tenisul și alergarea l-a dat gata…Mai recent
uite că sunt diagnosticat și cu o
discopatie lombara care de cind am aflat de ea, chiar mă deranjează -)). Si dacă
mă uit și la rucsăcelul ăsta care îl port în pozitie ventrală, plin cu
slăninuță…vreo zece kile! Unde dracu’ să mă mai urc eu 4000 m altitudine!!
Ingerașul meu de pe umarul drept îmi
spune: “Stai naibii acasă! Ai 58 de ani, ești gras și beteag. Iți ajunge că te
duci la vânatoare și bați jungla și savana și toți coclaurii câte patru cinci
ore duminicile dupa trei ciori! Vrei să-ți rupi ceva să nu mai poți să faci
nici asta! Insă dracușorul de pe umărul
stâng, cu vocea blîndă a prietenului meu Romulus îmi șoptește suav: Auzi, dacă dau curs
invitației tale și vin în vizită, hai sa facem Mt. Camerun! Să am și eu un vârf
în palmares! Pari în plină forma! Hm..
nu știu dacă face mishto de mine sau nu…Oricum prietenul Romulus își face cadou
de ziua lui , în fiecare an, o aventură. Anul trecut a fost cu un Mig până în
stratosferă. Anul ăsta, mai modest, cu mine pe Mt Camerun, la 4100.
Pregatirea.
Asta se întâmpla în iulie. Asigurat acum de un camarad de
drum și de o dată fixă, provocarea pare acceptabilă și mă concentrez pe temerile îngerașului. Am trei luni și ceva sa
mă pun în formă. Mizilic!
Punctul unu: să slăbesc 15 kg. Check. E simplu, mănânc mai puțin și mai deștept. )(zero) alcool. Am o mică cădere în păcat timp
de două săptămâni înainte de expediție.
Plec în misiune două săptămâni în Liban. Să-mi zică mie cineva, pofticios prin
natura lui că a reușit să țină regim în Liban! Noroc că bucataria libaneză nu
este una foarte îngrașătoare! Dar vinurile….Mă rog, la un 12 kg tot m-am menținut.
Punctul doi: Glezna și genunchiul. Check.
Folosim You tube, găsesc un filmuleț care ne învață cum să ne fortificăm
mușchii care suportă glezna și genunchiul – facem exerciții regulat ( ma rog,
cât de regulat pot eu)
Punctul trei: Spatele. Check /uncheck, check /uncheck…Am
încercat cu exerciții de pe You tube.. prea puțin. Cu cât slăbesc mai mult, se
schimbă geometria cu care spatele meu este obișnuit și mă doare din ce în ce
mai rău…Aflu că în Yaounde există un fizioterapeut format în State și care a
venit aici și a deschis o șandrama unde face fizioterapie. Scump al dracu’ dar
hai să-l încercăm. Și a mers, să-i dea Dumnezeu sănatate. La prima ședință mi-a
pus la loc vertebra și am început să merg drept. Apoi totul a fost floare la
ureche.
Am chibzuit și am hotărât să nu fac antrenamente. Altele
decât hălăduiala prin savană în fiecare duminică alergând după potârnichi și
bibilici. Nu vreau să mă accidentez sau să-mi uzez vreo încheietură! Mă bizui
și pe experiența mea de zeci de ani de mers pe munte, de a-mi economisi
efortul, de a pășii cu grijă, deliberat.
Întru în corespondență cu HADY – un ONG de tineret, care se
ocupă și de expediții pe Mt Camerun. Este recomandat de ambasada americană din
Yaounde (unde am niște prieteni). Rezerv zilele respective și stabilim și traseul. Se pleacă din oraselul Buea. Vom urca pe
drumul cel mai direct, clasic. Prima zi cam 8 ore de mers, până la altitudinea
de aprox 3100 m unde se afla un adapost (Hut 2) . Dormim în cort. A doua zi,
dupa atingerea virfului, se coboara până în locul Mann Spring, altitudine în jur
de 2200m, unde se campează din nou. Cam 12 ore de mers. A treia zi se coboară 7 - 8 ore până într-un sat aproape de Buea, de unde ne
iau băietii cu o mașină.
Aventura începe
cu formalități. Să-i scot viza de intrare lui Romulus...Camerunul nu încurajează de fapt turismul și obtinerea
vizei, daca nu există ambasadă, este o aventură ...cozi pe la inspectorate de
poliție, cereri și declaratii, dovezi de domiciliu, de bonitate financiară,
bilete , copii de pașaport, etc, etc...Cam în două săptămâni s-a rezolvat.
Romulus nu are o
experiență de munte prea vastă. Insă este într-o formă excelentă. Antrenamente
de două ori pe saptămână, gimnastică și work out de întreținere zilnic. Ne sfătuim ce echipament să-și ia și ce să
aducă. Lista mea este scurta: hrean, muștar de Tecuci, zacuscă, salam de Sibiu
și bețe de trecking. Din Liban îmi iau o
lampă de cap și niște ghete de hiking ușoare și foarte comfortabile. Bocancii
mei de vânătoare sunt foarte grei, groși și înalți (anti mușcături de șarpe) așa
că nu-i iau. Piesa de bază este
hanoracul goretex, ușor și ultra scump pe care mi l-a luat Doina cadou și care
s-a dovedit salvator.
Incepe expeditia
A doua zi după ce
vin din Liban ajunge și Romulus și mă duc la 2 noaptea să-l iau de la aeroport.
Trebuie să dau la poliția de frontieră originalul vizei eliberate de Surete Nationale.
Mă asigură că a adus salamul, zacusca, muștarul și bețele de trecking așa că dau
viza polițistei de servici ;-)).
Drumul de la
Yaounde la Buea, trecând prin orașul port Douala, este fără peripeții, iar
Romulus absoarbe tot peisajul și mulțimea de senzații care te bombardează când
vii din România într-o țară africană tropicală. Culorile țipătoare, pamântul
roșu, gunoaiele omniprezente, taxiurile galbene și miscarea lor browniană. Insă
rezistă și este chiar un pilot bun cu telefonul în mână când traversăm Douala,
un alt exemplu de trafic haotic. Ajungem pe seară la Buea, la un mic hotelaș
unde ne întâlnim cu Walters, un fel de șef al HADY, organizatorii expediției.
Punem la punct cum se va desfașura totul. Sunt foarte profesionali, au avut
asistență de la voluntari americani. Pe scurt, vom avea un ghid, pe Harry, fratele
lui Walters, care ne va însoții tot timpul și trei porteri care vor duce apa (8
litri de om), mâncarea, corturile, sacii de dormit. Eu îmi țin un rucsac mai
mic în care am apă pentru o zi ( doi sau patru litri), mâncare/gustări
energetice pentru cele trei zile, hanorac, pulovăr, aparat foto, trusa de prim
ajutor și alte chestii din astea de care nu ma despart. Cu totul cam șapte-
opt kg. Romulus preferă să-și ia cu el
rucsacul mare și duce cam 10 - 12 kg. Poate
să vă pară exagerată această descriere, dar când urci pieptiș câteva ore,
fiecare sută de grame începe să conteze.
După ce discutăm traseu și logistică stăm puțin de vorbă cu
Walters despre Buea. Orașul este în oarece fierbere. Aici populația este
anglofonă și din 1960 cu toate eforturile guvernului încă nu sunt împăcați cu
idea de a fi parte din Camerunul francofon. Acum guvernul a cam apăsat pe
accelerație aducând numai profesori și judecatori francofoni, care nu stiu
engleză și judecă dupa dreptul civil, nu
cel cutumiar , modelul englez. Asa că
profesorii, elevii și avocatii sunt în grevă. Școlile nu mai functionează și nici
tribunalele. Altfel lucrurile sunt calme…încă. Adorm fară probleme în camera
decorată kitsch dar care este curată totuși și are și un duș!
5. 30 deșteptarea. Separarea bagajelor, ce rămâne în masină,
ce merge cu noi. Mic dejun bogat, manânc
mult dulce să bag carbohidrați în mine. O să am nevoie de energie multă, nu mai este
cazul să ținem dietă. La 6.30 Walter ne duce la închisoare. Literalmente.
Poteca de ascensiune pe Mt Camerun începe în fața închisorii din Buea. Ne întâlnim
cu Nelson, Smith și Ivo, porterii noștrii. Niște băieți ca brazii, cu picioare
sculptate în abanos. S-au dovedit tot timpul niște băieti super mishto! După
tabăra 1 ei vor merge pe un alt drum, fară să mai urce, la tabăra 2 , la Mann
Spring. Dar în prima zi fac același urcuș dureros ca și noi. Se definitivează
bagajele. Ne strângem în cerc, ne reculegem și ne rugăm să avem un drum bun și
să fim feriți de rele. Să speram că Dumnezeul muntelui ne va proteja. Și pornim.
Ascensiunea
Ne așteaptă cea mai grea zi a expediției de trei zile. Plecăm
de la 1000m altitudine și prima tabară este la 2850. La început poteca urcă
destul de lin și după ce depășim grădinile închisorii întrăm în pădure. Eu merg
primul că să mențin ritmul, după mine Romulus și la coadă Harry, ghidul. Cam asta
a fost formația în cea mai mare parte a timpului. Impun un ritm care mi-a servit toată viața mea
de montagnard. Incet și constant. Dacă panta este mică pasul se întinde ușor.
Cu cât este panta mai mare cu atât pașii sunt mai mici, cu micropauze de la un
pas la altul. Un mers deliberat. Și atunci urci constant, fără pauze , fără
gâfâieli, fără hăhăieli. Asta dacă ești singur sau cu băieti mai taciturni! Dar
te pui cu Romulus! Nu poate să tacă!!
Are o mie de întrebări și de comentarii la care eu raspund laconic: “Much talk,
no walk” sau varianta “Long walk, no talk”. Degeaba, condiția lui fizică îi
permite să vorbească și să urce…Așa m-a chinuit o zi jumate!! Dupa aia am
coborât așa că puteam să vorbesc…Padurea este frumoasă. Junglă primară,
virgină, cu copaci uriași, cu liane năpădite de mușchi. La un moment dat dăm de un portal care ne
anunță că intrăm în Parcul National Mount Camerun . Dupa încă cîteva sute de
metrii găsesc și un cartuș tras…Mdah…Facem scurte pauze la fiecare 300 de metri
altitudine, cam la o oră…Răsuflăm un pic și re-pornim…Un prânz scurt (multe
chestii dulci) la o cabană a ranger-ilor
parcului. Imi împart cu generozitate
biscuiții și povestesc fabula cu Esop și coșul de mâncare. Porterii se amuză
copios și vor adopta pilda. Apoi iarăși
urcăm și iesim la golul alpin la 2200m. Ah…golul alpin! Senzația de deschidere,
de libertate care ți-o dă! Aerul rece, vântul mai tăios! Priveliștea care se
deschide, cu sate și drumuri undeva departe , mici…Iarba care se unduiește…Simt
o bucurie care mă umple… Mi-a lipsit muntele, acum îmi dau seama ce mult mi-a
lipsit. Respir adânc aerul de gol alpin și efortul parcă nu mai este așa mare
deși panta s-a accentuat și crește din
ce în ce mai mult. Ajunge la mai mult de 45, iar poteca urcă drept, fară nici o
serpentină, fară nici o curbă, trasă cu sfora pe linia de cea mai mare
pantă. Ma gândesc cu ușor parapon la
cine a fost deșteptul care a trasat-o așa. Cineva gen ofițerul idiot care l-am
avut în armată, la vânători de munte, care ne făcea sa alergăm numai la deal,
direct în sus…Imi păzesc genunchiul, mă sprijin mult în bețe. Imi reglez
respirația, am nevoie de mai mult oxigen să ard glucidele din mine și simt cum
mă energizez. Imi dispare frica surdă că nu o sa rezist, că o să obosesc, că o
sa mă lase glezna sau genunchiul. Doar mă bucur de munte!! Și brusc, de dupa un
mamelon de deschide campul numit Hut 2 unde ar fi să facem tabăra 1. Câteva
bungalow-uri în construcție, agățate de pantă, o șandrama mică de tablă și atât.
Eu mă simt înca în formă, Romulus este plin de vervă și am putea continua dar porterii au nevoie de repaus și aici se
face tabăra în mod tradițional. După noi ajung și doi finlandezi, niște băieți
tineri care cutreiră lumea. Simpatici ungrofinicii! Atât că ocupă cel mai bun
loc de pus cortul, aici unde orice loc plan este privit cu lăcomie...Cortul
nostru ajunge mai târziu și numai după ce Romulus coboară câteva sute de metri
până la porterul Nelson care era cam dărâmat și preia o parte din bagaj.
Suntem cam la 3000 de metrii și bate un vânt destul de tăios
asa că este friguț. Ca să mâncăm ne înghesuim în baraca de tablă, stăm pe pseudo
banchete. Focul ne încălzește mâncarea și fumul ne intră în ochi, conform unui
corolar al legii lui Murphy care zice că fumul va bate acolo unde te așezi. Mancăm
plini de bună dispoziție un amestec de orez cu fasole și urme de carne pe
undeva și bem câteva căni de ceai fierbinte. Facem glume cu porterii și cu
muncitorii de aici. E așa ușor să-i faci să râdă! La 6.30 se face întuneric la tropice așa că părăsim
focul din șandrama și ne refugiem în cort unde ne înfofolim în sacii de dormit
ca niște nimfe -) înfrigurate… Cănile de ceai cald se răzbună și cu toata
oboseala fizică nu dorm bine.
Scularea la 5.00. Un mic dejun foarte energetic la botul
calului, în dărăpănătura de tinichea, la foc. Plus cafea!! Lăsăm porterii să strângă cortul. Imi iau
minimumul de lucruri în rucsac și plecăm. Vremea este bună dar este un plafon
de nori care acoperă vârful iar vântul continuă destul de tăios. Cam după o oră
de mers pieptiș, cu pasul acela...măsurat, luăm o mică pauză și vedem finlandezii cum se apropie
de noi. Avem un puseu copilăros și decidem că nu-i lăsăm pe ungrofinici să ne-o ia înainte și să cucerescă vârful
înaintea noastră! Mândria națională , ce naiba! Ceasul meu , care are și altimetru
se comportă ciudat. Cred că nu a fost calibrat pentru astfel de
altitudini. Oricum, nu-i nimic, poteca
duce într-un singur loc. Incă puțin și ajungem la Hut 3, altitudine 3775m. Un
adăpost din piatră, cu niște priciuri. Este binevenit, vântul și frigul încep
să se facă simțite și suntem putin obosiți.
Aici se face echiparea pentru vârf, unde , acum aflu , o sa fie foarte
frig. Mă uit la ce este afară și sunt de acord, atâta că realizez că eu nu
mi-am luat hainele groase. Harry nici nu se gândește să împartă cu mine unul
din cele 7 (șapte) pulovere pe care le pune pe el. Sau cele două perechi de
mănusi sau masca de față sau cele două căciuli. Romulus care și-a cărat
rucsacul cu el, mai generos îmi dă o camasa de corp ultra mishto și îmi pun la
piept husa aparatului foto, din material cu buret, super izolant. Mai îmi pun
sub maiou și pălăria, care nu are nici o șansa să stea pe cap pe vântul ăsta .
Inchid toate deschizăturile hanoracului meu Salomon și devin izoterm. Nu am
caciula dar gluga o să mă protejeze suficient. Când să ieșim intră ungrofinicii
care nu par afectați de vânt și frig…te cred.
Cucerim virful.
Continuăm urcarea însă ceața devine foarte deasă și vântul
are rafale de până la 100km/h. Stăm mai grupati, poteca deja nu se mai vede
bine. Harry ia prima poziție și indică drumul. Mi se pare că au trecut doar
câteva minute de lupta cu vântul…altimetrul meu e pe undeva la 3900 când Harry
se întoarce și strigă la mine să stăm cât mai puțin aici. Nu înțeleg și îmi
arată la câțiva metrii, în ceața deasă, placa care marcheaza vârful “Mt
Cameroon 4070” ( de fapt sunt 4095). În viscol
deja, ne facem poze și filmulețe. E greu sa-ți scoți ochelarii dar fotogenia
asta…Nu-mi vine să cred când Romulus începe să
se dezbrace. Vrea să-i fac o poza cu T-shirtul desenat de fiul lui. Il
înțeleg dar sub Tshirt și hanorac nu are decât un baselayer cum mi-a dat mie și
este în real pericol de hipotermie. Și mie vântul și frigul ăsta parcă mă
îndeamnă să-i dăm bice și să nu zăbovim la o cafea. Iau o pietricica și umplu o
sticlă de plastic cu nisip de pe vârf, să am amintire. Noroc că nu sunt mulți
geologi care să urce aici , altfel ar descrește înalțimea -)).
Un semn și Harry o ia înainte cu un mers destul de robotic.
Dupa primii pasi de coborâre, cu vântul în spate deja, mă cuprinde o senzație euforică: “Am
reusit!” Am cucerit vârful, cu o gleznă și un genunchi paradite,
supraponderal, cu o discopatie, cu toate cele!! Mă bucur în liniste, în sinea
mea. Două zeci de minute mai târziu, sub nor, vântul s-a mai domolit, Romulus
și cu mine ne bucurăm acum ca niște copii și facem mishto-uri, “schiem” pe nisipul
vulcanic instabil alunecând cu viteză la vale. Harry, când ne uitam la el este
încă robotic…Romulus îl verifică și constată că omul este literalmente înghețat.
Noi suntem calzi, el este un sloi ambulant. Il luăm și-l frecăm și îl încălzim
cît putem, îi punem mâinile subsuoara și încet, încet devine mai uman. Ii dăm
în special multe sfaturi -)) și îi povestim cum e în România pe ger. Nu cred ca
va îngroșa rândurile migranților.
Restul drumului până la Mann Spring este excepțional de
frumos. Forme de lavă fantastice amestecate cu flori de toate culorile. Roci
roșii și negre cu galben și violet pe multiple planuri…O încântare vizuală. Dar tot greu. Poteca continuă cu un mic coșmar,
printr-un câmp de lavă și piroclastite încă neconsolidate care este foarte
crunt cu genunchiul meu. La fiecare pas, bombele vulcanice, niște bolovani
rotunzi, se rostogolesc sub picioarele noastre și facem o echilibristică să ne
ținem pe picioare. Foarte dur, obositor. Ne uitam cu jind la capătul câmpului
de lava care se vede undeva spre orizont… Harry în continuare undeva în spate
iar eu fac pe Winetou să găsesc poteca dupa urmele mai proapete ale
ungrofinicilor care în sfârșit, ne-au depașit la un popas. După cam doua ore
ajungem la câmpurile de iarbă “grassland”. Terenul nu este cu mult mai bun
pentru încheieturi, tot cu denivelări ascunse acum de iarbă. Dar “bucuroși
le-om duce toate”…după încă o oră de mers printr-un platou în care recunoaștem
cratere mai noi sau mai vechi ajungem la un drum. Două Unimog-uri aduc
materiale pentru o statie de transmisie undeva pe un vârf… dar lăsăm drumul și poteca
ne duce la un crater vulanic noou nouț…nici un fir de iarba încă, din interior
se simte un ușor miros de sulf – fumarole încă active. Acest crater este cel
mai nou , s-a format în 2010 și mergem pe câmpul de lavă care s-a scurs din el.
Pentru geologul din mine a venit Mos Craciun!
Momentul penibil vine la câteva minute mai târziu, mergând
din nou prin iarba înaltă. Genunchiul meu în sfirșit protestează. Simt durerea
ascuțită care știu că însemnă că ligamentul meu s-a mai rupt sau s-a mai
traumatizat și inflamat puțin…mai mult. Nu mă mir. Am abuzat de el pe câmpul de
lavă. Dar ce o să facem în continuare? Deoamdată merg încet, încet, sprijinindu-mă
în bețe până la camp. Din fericire nu mai este mult, doar cam doi km. Ajuns
acolo , abia mai pot să merg.
Dar oricum, sărbătorim! Terminăm sticla de afinată adusă de Romulus și mult apreciată de porteri
( și de mine). Tabăra este minunată, într-un luminiș în pădure, cu un foc în mjloc
și mâncam din nou amestecul de orez cu fasole și de data asta cu niște urme de
pește afumat. În apropiere se
construiesc, ca și la Hut 2, bungalow-uri pentru viitorii turiști. Aflu că-l și
cunosc pe responsabilul de proiect, un fost colaborator de la WWF. Papa bun, afinată, oboseală fizică,
decompresia după tensiunea drumului…toate condițiile pentru un somn neîntors…dar stomacul meu nu
este de acord și petrec o bună parte din noapte călărind peste Romulus și schiopătând
până la buda care este undeva…departe.
Coborârea
Ketonal seara, ketonal dimineața. La 5 dimineața cafea și consiliu
cu Romulus, Harry și porterii să vedem
ce facem. Putem fie să chemăm o mașină să vină să mă ia de acolo ( 14 ore
minimum). Sau Romulus să se ducă și să vină cu mașina mea (o zi jumate) sau ,
optiunea mea favorită, să încerc să merg încet încet fără să forțez genunchiul.
Riscul este să pățesc una urâtă, să se rupă un ligament și atunci porterii
trebuie să mă ducă pe targă. Si ei trebuie să înțeleagă asta. Ințeleg și sunt
de acord cu acest risc. Romulus este și el de acord cu această soluție. Ca să țin în loc cât mai puțin echipa plec
imediat. Și este minunat. Merg cam doua ore jumate singur, prin golul alpin
prinzând răsăritul soarelui. Liniște, pace, vântul e blând și mângâie iarba
care se unduieste în valuri. Mintea mea aude o nocturna de Chopin…privesc
panorma..”Hei, salut! Cum merge? “ Ah!! Mi-a stricat momentul!
Cam de acolo intrăm în junglă! Super junglă, cu ceața strecurându-se
printre lianele îmblănite cu mușchi, cu strigătele toucanilor și papagalilor…Nu
degeaba în această junglă, nu departe de aici, s-a turnat filmul Tarzan. Nu
vreau sa povestesc mult despre aceasta coborâre. Important
este că am facut-o în opt ore, cu doar o ora mai mult decât se face în mod
normal. M-au ajutat porterii care mi-au luat și rucsacelul mic și m-a ajutat și
hotarârea mea că pot sa merg până la capăt. Adevărat că pe masură ce mergeam și
terenul devenea mai plat și mi-era mai ușor să merg. Era greu la coborâri mai
abrupte, pe rădăcini alunecoase. Adică cam 80 % din drum.
Ajungem la Bokawongo, un sat la altitudinea de 900 metrii la
ora 2.30. Bere caldă, îmbrațișări, declarații de “trail brother” și relaxare
asteptând mașina care ar fi trebuit sa fie cu vreo doi km mai amonte și cu două
ore mai devreme..Suntem totuși în Camerun. Despărțirea de porteri este una
epocală!! Porterii nostrii ca brazii îl provocaseră pe Romulus la o întrecere
prietenoasă de scanderbeg (bras de fer). Și el a acceptat înainte să ne despărțim.
Și i-a pus, rapid, pe primii doi, al treila a dat cu abandon!! Cred că putea după aia Romulus să le ceară
orice, a devenit idolul lor!
SMS Doinei că am ajuns cu bine. Vine înapoi un email în care
ne avertizează că este răzmerită în toata zona anglofona, armata e pe străzi,
s-a tras, oameni împușcati. Să avem mare grija!! Ca de cele mai multe ori , securitatea UN a
exagerat. Adevarat că vedem riot police în Buea și multe filtre de jandarmi dar
lumea e liniștită aici.
Seara ne relaxăm la un hotel pe plajă la Limbe, cu un
cocktail (doua, mă rog). Mergem ca roboții, cu febră mușchiulară, rosături, dar
mândrii de noi. Pentru amândoi este una din aventurile de referința care nu se
uită. Am transpirat împreună, ne-am mirosit în cort, ne-am făcut de mâncare,
ne-am sprijint, ne-am bucurat împreună, ne-am apreciat reciproc. Am devenit
tovarasi de drum, deși expresia locală “trail brothers” mi se pare mai potrivită!
Și am cucerit Mt Cameroun!
