Sunday 10 September 2023

Horse Trekking in Bale Mountains

Horse Trekking in Bale Mountains
May 19, 2022 


I have always been fascinated by the idea of a long riding trip through wide open spaces…I don’t know why. Maybe childhood readings of Karl May, maybe the westerns movies…But most of my life I didn’t ride horses, it was a difficult thing to do during communism, and I mostly hiked on foot through mountains, eithr for pleasure or as a field geologist. 

Through a happy conjecture, Ethiopia offered me the ingredients to fulfill the boyhood dream…Riding has become my hobby for several years now, since Ana, who loves horses, convinced me to let her learn to ride. In Brasilia we both joined a club and learned to ride with excellent trainers! We kept it up and long trail rides are our favorite hobby, whether in Romania, at the Shagya Arab club near Targovishte, or here in Ethiopia, where we have our horses at the club of the Italian Embassy and ride the trails in the hills and forests that surround Addis Ababa. Researching about Ethiopian get-aways I happened upon an article on Bale Mountains National Park and the natural wonders it shelters – the endemic animals the amazing landscapes and its'…yes: WIDE OPEN SPACES… 



Putting the two together wasn’t even a conscious decision, I just knew I wanted to do it and Ana went along enthusiastically when I mentioned it. She leads a school project called “Wild Ethiopia” a book where the fauna of the Bale Mountains figures prominently. It was just as natural to approach my friend Frank Chapman who owns a tourist company specializing in hiking trips throughout Ethiopia and is also an enthusiastic polo player and owns his own string of polo ponies. He was very helpful, and we quickly set up the trip. We decided on the Easter weekend when Ana had a short holiday, and that we had to bring our own saddles (the Ethiopian saddles are very uncomfortable) and it remained for his local guys to find good horses. This was for me a major point. I am a heavy guy and I need a strong, well-fed horse while Ethiopians tend to starve their horses. After some back and forth we decided on a four /five-day itinerary and that was it! Packing wasn’t as easy as we thought. Temperatures vary a lot, from the higher 20s to below freezing at over 4,000 m and we can expect rains every day. And of course, as we are set to observe wildlife, we cannot wear flashy colors. Some old warm parkas were packed “just in case” and they proved lifesaving. Doina insisted we take some spare ponchos and again, they came in really useful. I couldn’t take my excellent Steiner binoculars or the satellite phone as they are considered military equipment are totally forbidden as the country is still nominally at war. I was really upset about this because Ethiopia is not a very safe country and we wanted to have some means of communication in case of trouble. Even if the security assessment said the area was ok, trouble can flare up anytime anywhere in this country. 

After an uneventful flight over the Rift Valley we land at Gobe airport which is in…Robe, some 10 km from Gobe 😃. The airport boasts two plywood barracks (one for arrivals and one for departures) and two porters with wheelbarrows which for 100 birr take your bags all the way to the parking area, just another empty field. Jaffar, our guide is there to meet us. He is one of those thin, ageless Oromos, not very talkative, with an intelligible English even if not fluent. We cram our bags and backpacks in an old Toyota and we start. The poor car is terribly persecuted…To start the misguided driver hits the battery with a hammer and then quickly runs to turn the key…it cannot make more than 40kmh or it breaks apart wobbling drunkenly on unbalanced wheels…it is a minor miracle we make it all the way to the Sanetti plateau. Bale Mountains represent the eastern edge of the African rift and are made mostly of volcanic rocks, sculpted by glaciers and differential erosion. This explains the amazing geomorphology of this area. Our trip takes us each day thorough a different type of landscape. That first day, we drive from the plateau down to around 2000 m to see a scenic waterfall in a tropical forest, with monkeys and lianas and one of the few villages allowed in the park. It is obviously a poor village, with small lots of barley or vegetables but it is unusually scenic, with woven bamboo fences and round houses – tukuls , with traditional thatched roofs. A much more picturesque village than the usual landscape: the ubiquitous unpainted galvanized metal sheets slightly rusty (more expensive but longer lasting than thatch) that seem to conquer the architectural space of Ethiopia making most of its villages some of the ugliest I’ve seen… 

Picture: Giant mole rat


From the sweltering tropical forest we climb back to the Sanetti Camp, in a freezing rain, where we spend the first night. The Sanetti Plateau, with heights between 4000 to 4300 and over 40 km long is the highest and longest plateau in Africa. It is covered by a very thin layer of soil, with a scrubby type of vegetation of wild wormwood and Cape gold and other everlasting flowers such as St John’s Wort, a shrub with yellow flowers. The soil is also home to countless mice and the endemic giant mole rats which in turn help maintain a population of Ethiopian wolves. Once expected to disappear, the wolves are making a slow comeback, with a population estimated at 700 individuals. From the car we see several of them. They are not very afraid of humans and allow us to watch them as they play and hunt mice. A white breasted eagle competes with the wolves for mice. In the puddles swim slowly the majestic blue winged geese. And that night, as we were ready to get in the tent for the night I see a hare...leisurely making its way through the camp. 

The first night is bad! It started raining and it is freezing. After a vegetarian dinner and a sip of bourbon, Ana and I play cards in the shelter of the Sanetti research station which boasts solar panels and therefore light…At around 9.00, when the rain calms down a little and bored with cards we go to bed in the minuscule tent provided by Mark’s company. I wait outside in the freezing wind and rain while first goes in Ana who lays on the ground the saddle blankets and the mattresses and then gets in the sleeping bag I hated during my Kilimanjaro trip (because it’s just a Procrustean torture instrument that doesn’t allow me to zip it unless I cut a good haunch off my shoulders). I then get in and wriggle in the sleeping bag I use now, and that is not much better. It is a bit wider, and Ana manages to zip it for me, but it is thinner, and I spend the first part of the night shivering until the atmosphere in the tent warms up a bit. It’s the only advantage of this awfully small tent! With my considerable size I have a hard time getting in and just ”filling the space” without crowding poor Ana. Much later Ana told me that first night was a torture for her, caught between my snoring, an urge to pee and the terror of the freezing cold. She decided to do nothing and just endure … Our guide, cook and 2 porters are Muslims, and it is Ramadan. So, at around 4.30 I hear the first murmurs of their prayers and breakfast (Suhur) and at 5.00 I get up for a cup of hot coffee and a wash at the surprisingly clean latrine of the camp. I wake up Ana at six with a hot tea and hot water for a wash, and after a very good breakfast we get busy to arrange the equipment. 


We meet our horses, and we saddle them. Our porters have never seen English or Western saddles and our horses neither. The Ethiopian saddles even with pillows and furs on them don’t have the spring and the elasticity of a good English saddle. We have brought ours from Romania and I didn’t spare the money. If you know how to ride, and you have the muscle memory that makes you move in harmony with the horse, then a good saddle is all you need to save you from back and spine pain, sore buttocks, stiff legs, etc. We rode each day for four to six hours and we never had a problem. Our horses are, of course, the local Ethiopian breed and they deserve a few words. These are small horses, rather ugly, with a big unsightly head, fairly short legs. They can be temperamental and are not affectionate and they don’t like people – and they are mostly right about that. But at the same time, they have to a large degree those special qualities that mountain horses share all over the world. Incredibly strong, with inexhaustible stamina, very sure footed and with a good judgement of the terrain. They will select the best path if faced with multiple choices and they have a sixth sense that tells them when the ground will break under their small hoofs, either because of the extensive burrows of the mole rats , or because they step on a dry crust of mud that cover and hides deep holes. They would always stop trotting or cantering and start walking in these areas, and sure enough, they would start falling into holes that at a fast pace would have broken their legs. My horse is a roan stallion called Dama and Ana’s is a dirty white stallion called Dirty White. The Oromos don’t actually give personalized names to their horses, they call them by their color. Ana’s horse is, in her description a “misogynistic SOB who wants only his own way!” Mine is strong and quiet and good tempered, he answers to light touches, and we are good together. Even so, I manage to fall off him several times which I generally don’t do! 

Unlike horses all over the world, which are saddled and mounted from the left , the Ethiopian horses are mounted from the right. We leave the camp at 8.30 am and we do that every day. It’s a cold, foggy morning with visibility 10 sometimes maybe 50 meters. We wear our warm parkas, wool hats, scarves, canvas hats, gloves and it is still cold but riding fast on the trail warms us up. Not much landscape to admire…I console Ana telling her that in one of my mountain hikes I had fog about 60% of the time and missed all scenic points…After 30 minutes, riding along well defined trails we stop. Through the fog that has lifted somewhat we see the Gebre Guracha lake and a camp. A beautiful, glacier lake, that reminds me a bit of Bucura lake, in the Carpathians. I take a beautiful photo of Ana, mounted, with the lake in the background. 






We descend in a wide, U shaped valley, a morphology characteristic of glacier landscape, which is funny, here in Africa. We disturb a group of hares, busy mating I suppose, and followed by a red Ethiopian wolf who was probably laying in wait to get an amorous hare. We climb up out of the valley and reach again the plateau. The rest of the day, we ride through this monotonous landscape, a wide open plain, covered in shrubs, with burrows of mole-rats every other step. Augur Buzzards and falcons, sometimes golden eagles can be seen on a higher outcrop, watching carefully if a rat dares to leave the hole for a walk... From time to time out of the scrubby vegetation rise the columns of spectacular Giant Lobella with their thousands of flowers and seeds. We go at a walk, careful. From time to time we see small herds of horses or cattle, alone, I suppose semi wild. 





There is little danger here of overgrazing and of cattle chasing out wildlife as it happens in most of the parks in sub-Saharan Africa. There are few cattle in this inhospitable land and not many grazing antelopes. They will stay mostly lower down, where the grass is more succulent and plentiful. This is the realm of the mole rat and of the Ethiopian wolf. We don’t follow trails, we just ride in the general direction of the next camp, Rafo. At noon we stop for a lunch and a nap quickly interrupted when I smell rain. Jaffar was already getting the horses and we quickly start riding looking at the approaching rain. We trot and even canter as much as we can without risking the legs of the horses and arrive at Rafo in the nick of time! Our porters, taking a shortcut, had arrived a few minutes earlier with the pack horses and our tent is already up when the rain catches us. The camp is down from the edge of the plateau, among huge outcrops of volcanic rocks sculpted by erosion in amazing shapes. It looks like giant children with great imagination played with the lava like plasticine. 




In a bowl where rounded outcrops come out of succulent grass, a few dirty tukuls mark the Rafo camp. It is more of a sheepfold. The weather doesn’t help us. It’s a miserable rainy afternoon, made bearable by a wonderful view of a canyon at our feet, and a fire in a small dirty tukul where our cook is making directly on the dirt floor some interesting dishes out of rice and vegetables. Very good cook in fact. I lost quite some weight during the trip without ever being hungry. That evening, in a break of the rain I ask Jaffar to take me to “the spot” or the “phone booth”. A 30 minute walk from camp, there are a few square meters, where if one climbs some rocks, by some fluke there is enough GSM coverage to send an SMS. I even manage to talk to Doina who was a bit worried after 36 hours without news. We are about 400 m lower in elevation here, at about 3,900 m, sheltered from the wind and the difference in temperature is significant! It isn’t freezing and in addition Jaffar finds two extra sleeping bags. And what bags! Filled with down, comfortable, and my shoulders fit in!! It is still a miserable, wet night, it rains most of the afternoon and night but at least I don’t shiver half the night. We play cards, gin rummy and macao and I keep winning, sorry, Ana! Next morning, Easter Sunday! But with only us Christians in this team, and Orthodox ones at that with a different calendar, it doesn’t really register! After a quick breakfast we take our horses by the bridle, and we climb up among the fantastic stone figures until we reach the plateau again. Our target today is Sodota Camp about 25 km away. We follow faint trails that skirt the edge of the plateau and go up and down the upper watersheds of creeks and rivers that flow ultimately towards the Web valley. It is a glacier landscape with the typical steep walls and flat-bottomed valley bed, like a canyon. 





We sometimes ride up and down very steep trails but the horses managed very well. At one point we skirt around a steep peak shaped like a cone, Mt. Wassame, at the watershed of the Muraro valley. We descend carefully along a small gully, sometimes leading our horses, until we reach the valley bottom and we transition to a different landscape and different vegetation. Tall Erika bushes, even trees grow among some lush grass that makes for a great pastureland and we see tracks of cattle. From time to time we see tukuls, or temporary shepherd’s shelters and small herds of cattle, driven by mounted Oromo cowboys. 




And it’s not the movies… Riding down the valley we also meet another, in fact the only other tourist we see during this trip. Even more original than us, Pierre, a teacher at the French high school in Addis, is doing the crossing of the Bale Mountains on a mountain bike! His guide is riding a horse in front of him. We don’t talk a lot when we meet now but we meet again in Gobe in the hotel. He also had a good a trip and biking was not too hard – according to him. But he seems to me to be in top shape, so don’t hurry there with a bike! We reach Sodota camp half an hour before the rain starts in earnest, dampening our exhilaration at a great day. The camp is at the junction between Muraro and Web Valleys. We are lucky that we can shelter in a hut, a refuge of the Frankfurt Zoological Society similar to the one at Sanetti camp. Its real luxury after the cramped humid tent. The card games are interrupted by passages I read aloud from Garcia Marquez to Ana, part of a school assignment. In the morning the sky is cloudy but no fog, it’s pretty clear, so we start after an early breakfast. Our next target is Addeley camp in the Harissa Forest and we travel all along the Web valley to get there, about 20 km. The Web valley offers us another landscape again. It is a wide, rolling, hilly area, with small creeks criss-crossing it, it’s like another relief within a relief. We ride through the open range sometimes following a trail, mostly just aiming towards some reference points known only to Jaffar, because he leads us unerringly to the best points to cross a ridge or a steep creek. Some ten minutes in our ride we see an Ethiopian wolf disappearing behind some bushes. We follow him and find him again. 





He is hunting mole rats. He jumps with all four feet in the air, and he darts from one hole to another concentrated on his hunt, not bothered in the least by our presence, although we are only about 10 – 15 m away. Jaffar points out he has a red and a yellow crotale in his ear, meaning he has been vaccinated twice. The faint trail we follow leads us to a waterfall and then, on the western slope of the valley, up and down smallish ridges, through pasture land. We disturb a large group of Hyrax at one point and they scramble up some rocks and hide. I see a few tukuls or shelters of the pastoralists and I know this is frowned upon by the naturalists and park officials. Jaffar is not very loquacious and I have to drag it out of him that the pressure of the population to graze in the area is very high and that park officials try to keep a certain control but…it’s a losing battle. I take a fall here. Upset with the backpack who gives me an unpleasant sensation I dismount to take it off. I forget (again) that Ethiopian horses are to be managed and mounted only from the right side and after I pass the backpack to Ana I try to mount from the left like all the other horses in the world. Dama is not a skittish horse but still…He jumps, my stirrup comes undone from the saddle and I take a hard fall exactly on the right shoulder which is already painful from a bike fall a couple of months ago…Not good for my shoulder and not good for my temper, for the next 10 km or so I am “a grumpy old man” and chastise poor Ana for wanting a backpack, Jaffar for riding too far ahead, the Ethiopians for doing everything different from the rest of the world! Can you imagine, they even have a different date and a different time, even! May 18, 2022, 14.00, universal calendar is actually May 10, 2014, 08.00 in Ethiopia…quite confusing at times!! 

The rain comes and dampens my temper…After we ride about an hour in the rain, we dismount and start leading the horses on a muddy, slippery track through the forest. I only realize later we have arrived at the Harissa forest as we cross the Erika belt, a wide area where the Erika bush actually grows into a tree and a forest. Slipping in the mud, still raining, we come out into a large clearing. And in the middle of the clearing, grazing peacefully, a small herd of Mountain Nyalas (a type of antelope endemic to Ethiopia)…Magnificent animals!!! I forget about being wet, muddy and with a throbbing shoulder…I contemplate the amazing sight and I also realize we have arrived at the Addeley camp. As we approach the camp caretakers take our horses to a paddock and show us to a shelter where a fire is smoldering. As we begin to unwind our porters arrive and build up the fire as everybody needs to dry out. I admire Ana, who doesn’t complain, just looks for place to get warm without becoming smoked meat! Addeley camp boasts a couple of large A-frames where tourists are supposed to set their tents and have a sheltered area to cook and wash and sit. We examine them to chose one for our tent. In the first, a group of baboons jumps up and runs away, but even if cleared of their clandestine occupants it’s clear it cannot be used, the ground is all squirmed away. The next one is worse…a warthog comes out running from a one of those deep holes where they make their burrows…the whole thing is ruined! So …back to wet grass, in the rain…and not a shovel in sight to dig a trench around the tent… Looking through the blurry binoculars Jaffa carries I see a wonderful male nyala. 



The male nyala’s have a characteristic mask in white and black and grey that gives them a grave expression. Ana takes her camera and goes photo hunting and comes back with amazing pictures of the nyala mating. It’s another wet night as it rains intermittently and water seeps inside the tent and wets the mattresses and sleeping bags but still, we manage to get a rest. At 4.30 as I hear the porters and Jaffar praying. I wake up and go and get a fresh hot coffee. This is a last, short day as we plan to ride to Dinshaw and from there to go to a hotel rather than spend another wet night. The ride through Harissa forest is simply amazing. It is Eden’s garden. We move slowly and most of the time we lead the horses on muddy, steep, slippery tracks and we meet and see game. I have never seen such a density of fauna. Maybe in Yala, in Sri Lanka but under different conditions. Here, every couple of minutes we meet an animal, almost face to face. We see a jackal crossing our path, a few steps further a Menelick Bushbuck…as soon as he disappears around the corner of a clearing a group of duikers scrams in the dense Erika bushes…And then a minute later we meet face to face with a group of warthogs, with many young ones…they look at us for some time to understand what it is they see (we were mounted) and they judge it better to retreat. Just a few steps further a huge nyala male looks calmly at us.




 We pass slowly in front of him as if on parade just to meet a large group of baboons…And the whole morning nearly is like this. As we come out of the forest we see in the distance the highway leading into Dinshaw. In spite of the light drizzle, the road is full of people, most of them mounted on horses and cars going to the market. And amazingly, the Animal Show continues. Out of the bushes growing in the pastures through which we ride come out other Nyalas, other warthogs, other duikers up to the very edge of the village. Just AMAZING!! 

It is time to say good-bye. The “almost dying” Toyota is on the road waiting for us and we load it up with our gear. I say a fond farewell to Dama, my strong, good horse. If I wouldn’t have a great horse in Addis Ababa I would have bought him. I generously tip Jaffar, the cook and the porters who have done a great job in difficult circumstances, always ready, always smiling, and helpful. And with that, regretfully, we left the wide open spaces, the rolling hills, the beautiful forest, the red wolves, the masked nyalas, the sense of freedom, the swing of the horses under us and stepped back into civilization.





Tuesday 15 March 2022

La pescuit și nu numai în Brazilia



 La pescuit și nu numai în Brazilia



Tucunare - Biban paun, Serra da Mesa

1.     1. Serra da Mesa

Cum în Brazilia vânătoarea sportivă este închisă (cu excepția mistreților, specie invazivă și dăunătoare) imboldurile atavice care mă animă se reorientează spre pescuit. Nici asta nu este chiar simplu. Deși locuiesc pe malul lacului Paranoa, pescuitul aici este ceva foarte frustrant. Pentru mine.  Plimbându-ne pe malul lacului, când am ajuns, am văzut un domn mai vârstă pescuind cu o undița mică, chiar la malul lacului. Scotea niște peștișori de câțiva cm pe care îi arunca înapoi în apă. Mă vede cum mă uit și-mi spune : „Pesca para limpar a cabeca, nao para comer.” :  Pescuiesc să-mi limpezesc creierii, nu pentru mâncare… Mi-a plăcut expresia și uneori, nu prea des, mergeam și eu acolo  para limpar a cabeca.

 Căutând pe forum-uri și discutând cu vânzătorii de la magazinele de pescuit aflu unde este de mers. La trei - patru ore  de mers de Brasilia se află cel mai mare rezervor artificial din Brazilia, poate din America de Sud, Serra da Mesa. Caut pe net un loc care să aibă și cazare și barcă și ghid și după câteva încercări eșuate, în fine găsesc on -line un loc care pare potrivit – Pousada Ranco da Ni. Ca orice pescar care se respectă, înainte de a merge la pescuit trebuie să dau câteva sute de reais pe echipament – o lansetă nouă, mai lunguță un pic sa arunc departe fie din barcă fie de pe mal, niște năluci care îmi sunt recomandate ca obligatorii pentru Serra da Mesa deși îmi par groaznice și o mulinetă de un tip mai nou, cu multiplicator, cu un mosor orizontal deasupra vergii. Nu există acoperire GSM sau telefon la Pousada Ranco da Ni dar zice pe site ca se uită la email și la mesaje odată pe zi… Fac o rezervare, găsesc locul pe Google Maps, încarc sculele de pescuit în Musashi , Mitsubishi Pajero-ul nostru și plec pentru trei zile de pescuit și relaxare.

 In Brazilia, odată ce ai ieșit de pe drumurile naționale, asfaltate, mergi practic pe poteci de pământ roșu, care au diferite grade de amenajare…Drumul către destinația mea este chiar o poteca de vite încât la un moment dat mă întreb serios dacă nu am rătăcit drumul. Limitele între ranch-uri sunt marcate de șanțuri acoperite de bare de metal peste care vitele nu trec, în rest, sunt în mijloc de cerrado muntos – un fel de savană, cu copaci mici, tufe țepoase și iarbă înaltă, printre care se ghicesc uneori vite care pasc în libertate. Pășunile cultivate, amenajate încă nu s-au inventat pe aici. De unde și defrișarea Amazonului. În fine... După vreo douăzeci de km de potecă și trei semne indicatoare scrise parcă cu creionul chimic pe o scândură ajung la Pousada da Ni…Trei bungalow-uri foarte modeste și un „restaurant” cu o terasa mai mare și câteva locuri de camping  pentru amatorii de cort.

 Sunt singurul client și spre surpriza doamnei  Ni ( chiar așa o cheamă) vreau sa merg la pescuit chiar acum, de cum am sosit! Nu tu un cafezinho,  un almoco, o siesta…In portugheza mea aproximativă îi explic că i-am scris programul în email, și că vreau să pescuiesc în fiecare zi cât stau aici.  Otimo! Cineva pleacă să-l cheme pe piloteiro. Intre timp însă…almoco (prânz), nu?

 Mă cazez într-un bungalow, care are trei priciuri de lut dar cu așternuturi curate și cu un dus cam anemic dar funcțional! Ce vrei mai mult!? Încă o dată, a câta oară, reflectez la cât de rudimentar, cât de nedezvoltat este turismul în țara asta magnifică, cu oportunități extraordinare și cu infrastructura turistică practic nedezvoltată.  Peisajul este superb, lacul este o rețea întortocheată de canale și insule într-un relief muntos. Rareori se vede câte o casă modestă, un rancho.  

 Într-un final vine și un piloteiro, un ghid de pescuit și ne îmbarcăm într-o barcă de aluminiu cu un motor outboard și pornim. Pescuiesc la un pește local, tucunare, în engleza peacock bass, un biban foarte mare cu un desen, un ochi , caracteristic pe coada. Poate ajunge până la 5 k. Curând îmi dau seama ca echipamentul meu nu este cel mai potrivit…Pescuim foarte aproape de mal, îndemânarea constă în a plasa năluca pe sub crengile copacilor inundați și o lansetă mică și sensibilă, este cea mai potrivită, nu varga mea de 1.80. Mulineta mea cea noua necesită antrenament, o calibrare atentă  și să te obișnuiești să o frânezi la timp, altfel se creează o încâlcitură îngrozitoare de fir…Piloteiro este însă amabil și răbdător și își petrece mai mult timp descurcând mulineta mea în timp ce eu folosesc scula lui. Încet, încet mă obișnuiesc cu acest nou tip de pescuit și  am satisfacția să prind două bucăți frumoase! Aici regula este ca pot sa rețin un singur pește pe care să-l mănânc, restul se eliberează, ceea ce pare o regula plină de bun simț! Pe drumul de întoarcere ne prinde o ploaie teribilă, cu fulgere și piloteiro trage rapid la mal, pericolul de trăsnet e prea mare sa continuăm să mergem cu viteză pe luciul apei. După zece minute de stat ca o curca ploată sub pelerină mă revolt și încep să pescuiesc de pe mal și curând prind un pește rotund, maroniu, cam de 20 cm, cu dinți ascuțiți, foarte violent. “Que e esso?” „Piranha, senor!” Wow! Am prins legendarul piranha...

 


Pirana

Legendele abundă despre acest pește și într-adevăr, când simte sânge, carne, devine de o violență extremă. Altfel, poți să înoți liniștit printre bancuri întregi dacă te țin nervii. Atenție însă să nu ai nici cea mai mica zgârietură! Am auzit și am văzut poze îngrozitoare cu ce se poate întâmpla. Într-o oră se potolește ploaia și ne întoarcem la Pousada...Gazda îmi pregătește file de tucunare și de piranha pe legume!! O grozăvie! Nu sunt nici țânțari așa că stau și ascult muzică clasică pe prispa cabanei și urmăresc înserarea și pasajul pasărilor spre lac...

 Deși modestă, aproape sărăcăcioasă, Pousada da Ni a fost refugiul meu de pescuit adeseori. O data am venit și cu un amic, un grec dar în general veneam singur aici,  întotdeauna sigur că sunt binevenit. Uneori am prins mai mult, alteori mai puțin, dar întotdeauna m-am relaxat. O data am avut o sperietură cu un roi de albine africane, foarte violente și periculoase, dar am putut să ne îndepărtam la timp. Altă dată am văzut o pată albă într-un tufiș, era o vacă ucisă de un jaguar pesemne...”onca pintada!    

2.     2. Pantanal

  Pantanal este o regiune din vestul Braziliei, care este cea mai mare zonă umedă din lume, unde fluviul Paraguay este alimentat de o mulțime de râuri care vin din munții de la frontiera cu Bolivia și Paraguai. Este uriașă. Adăpostește triburi puțin cunoscute, ranch-uri ascunse și oameni care iau contact cu civilizația poate de câteva ori in viața lor . O cabară (slep) vine odată pe an poate să ia vitele la vânzare...Pantaneiros, locuitorii de aici, îi vezi de obicei călare pe catâri sau cai mici, cu șei din blană de oaie, cu pălării mari, cu lasso-ul la oblânc. Pantanal-ul este arie protejată pentru fauna extraordinară de aici! Diferența față de Amazon este că aici o și vezi! Într-o vacanță de o săptămână la o ecolodge in Pantanal, cu Doina și Ana, mergând fie pe jos, fie în canoe, fie călare, uneori cu un camion pick-up, am văzut în fiecare zi și seară o faună extraordinară: jaguar, puma, am stat la câțiva metrii de un furnicar, am călărit pe lângă cerbi și ciute care nu se sperie de cai, din canoe am observat de la doi metrii vidre gigant, a fost un adevărat paradis biologic! Să fie clar: Vrei să vezi faună în Brazilia mergi în Pantanal, nu în Amazon, unde pădurea deasă și impenetrabilă ascunde orice animal. 

Căprioară in Pantanal. Dacă eram călare nu se speriau.  



Furnicar. Pot fi periculosi dacă se simt amenințați. Au niște gheare la labele din față ca niște pumnale cu care lovesc!

Dar Pantanalul este și raiul pescarilor!! Iar pescuitul sportiv de clasa I, în Pantanal, nu se face oricum! Mai întâi trebuie să faci parte dintr-o turma.  Adică un grup de prieteni, sau o echipă. Brazilienii sunt cei mai gregari oameni care i-am văzut! Ei trebuie să petreacă împreună, să-și împărtășească toate cele, să se simtă parte a unei găști! De aici și toate petrecerile minunate la care am participat  (cred că am fost la mai multe petreceri în trei ani în Brazilia decât în ultimii zece ani).  La una din aceste petreceri, un coleg care știa ca sunt în căutare de informații despre pescuit îmi face cunoștință cu Giancarlo Lettieri, un dentist faimos din Brasilia, soțul unei colege de la Bancă, și un amator de pescuit. Portugheza mea era încă rudimentară dar Giancarlo vorbește engleză rezonabil de bine. In zece minute (durata media în care se leagă o prietenie pe viață în Brazilia) eram cei mai  buni prieteni și mă invita să fac parte din turma lui și să mă alătur următoarei lor expediții. Ta bom !

Panteneiros
 

3.     3. Expeditia – expedicao de pesca!

 Pe 2 iunie 2019 chiar de ziua mea, Giancarlo și cu mine luam avionul până la Cuiaba, capitala statului Matto Grosso, un oraș cu o tristă faima ca unul din cele mai corupte locuri: stadioane nefolosite, șine de tramvai fără tramvaie, etc, etc. Aici, la un hotel din centru,  ne întâlnim cu turma  care veniseră cu o zi înainte, taman la timp sa facă o băuta zdravăna, am impresia. Când am ajuns noi pe la 12 taman se dregeau băieții cu câte o bericică! Nu am apucat să ne schimbam , sa mâncam ceva, că am și trecut la programul artistic. Ne-am îmbrăcat toți cu tricoul expediției din acest an, și am făcut nenumărate poze de grup! Dar cine este în acest grup, în  turma  mea?

 A turma! Cu tricoul expediției!

 

 O Pato Bravo, cu rațuștele mici amarate. Poza din drona.


Câțiva pensionari, că ăștia au timp de așa ceva, dar și oameni de afaceri mijlocii, profes
ori, medici, câțiva funcționari la guvern...clasa de mijloc! Inutil să vă spun că în timp record am fost adoptat, „băieții” au început un program riguros de a-mi preda portugheza, începând cu înjurăturile și vorbele porcoase pe care profesoara mea, Karina, o tânără fermecătoare și timidă de 24 de ani nu mi le-ar fi spus niciodată. Se fac o groază de glume pe seama mea însă nu răutăcioase, ci prietenoase. Când oamenii mă văd obosit de atâta socializare mă lasă în pace...până când se gândesc că poate mi-ar place o bere și-mi aduc una!

 Ne îmbarcăm într-un autobuz către Pantanal, cu toate locurile din spate ocupate de lăzi întregi de băutură, și nu bere sau apă minerala și sucuri, care sunt deja pe vapor! Întreaga atmosfera îmi aduce aminte de excursiile „cu școala” de când eram licean sau student! Se cânta, se joacă ceva gen Bâza, se bea bine, se duc conversații de la un cap al autobuzului la celălalt, este o exuberanța tipică braziliană! După vreo trei ore de mers, ajungem la Caceres, direct în port, și ne îmbarcăm pe vaporul „ O Pato Bravo”  adică „Ratoiul Furios”. Dormim câte trei într-o cabină mică, cu paturi suprapuse și cu o baie modestă, cu duș. Pato Bravo remorchează șapte, opt bărci de aluminiu, destul de mari ca trei oameni sa poată pescui fără să se încurce între ei. Fiecare barcă are un piloteiro. Al nostru, Faustino Filho, este nemaipomenit! Nu numai ca este modest, nu vorbește prea mult ( ceea ce este o calitate rarisima în Brazilia) dar are o cunoaștere  extraordinară a locurilor acestea. A fost pescar profesionist mulți ani înainte de a fi guia de pesca .

In general, O Pato Bravo ne duce noaptea, uneori și ziua din loc în loc. Ancorăm, și dimineața înainte de răsăritul soarelui plecam cu bărcile la pescuit. Ne întoarcem pe la 12.00, prânz, siestă și pe la 3.00 plecăm din nou la pescuit până pe la 6.00 când se lasă întunericul...apusurile admirate din barcă, în drum spre vapor sunt minunate! După care, duș, drink-uri pe coverta vaporului, cină și apoi țin-te neică petreceri! Colegii mei pescari joacă un joc de cărți specific din Minas Gerais, ale cărui reguli nu-mi sunt clare însă oricum este cu trântit de cârți urmat de urlete înfiorătoare de victorie sau de frustrare care ar trebui să sperie de moarte oponentul și se bea paharul de cachaca până la fund! Nu știu când se termina programul că eu mă duc la culcare când băieții sunt încă plini de vervă!

 

... apusurile admirate din barcă...

Pescuitul este senzațional! Este „catch and release” dar poți să reții un pește pe zi, indiferent de mărime, cu excepția doradei care trebuie eliberată. Descopăr acest pește extraordinar de pescuit, dorada. De apă dulce, a nu se confunda cu dorada din ocean. Compact, foarte puternic, se luptă cu înverșunare, sare spectaculos,  este o bucurie extraordinară să-l învingi. După ani de zile de pescuit, fără să fiu un maestru, sunt un pescar mediu să zic, dar aici am și noroc. Prind în fiecare zi pești frumoși, uneori varietăți neobișnuite – o pisică de mare, peștele cachoro (câine) pentru dinții săi ca de carnasier, mulți pintado – un fel de somn. După o zi in care prind nenumărate dorade, decid că dau numai cu momeala artificială la doradă, și  continui să prind exemplare frumoase!

In fiecare zi, pe la 10.00 ne oprim pentru o gustare, eventual alături de alte bărci cu prietenii noștri. Dimineața prindem și ținem zece- doisprezece piranha,  îi filetăm, se amestecă cu o marinată picantă și se mănâncă ca atare! Delicios! Piranha ăștia sunt o pacoste! Uneori sunt așa de mulți și agresivi că trebuie să punem greutăți enorme pe forfac așa încât momeala – pește viu-  să treacă rapid de tot prin zona lor de pândă. Altfel ni-l mănâncă.


 "un aligator a venit în spatele nostru și prindea din zbor resturile de pește momeală care le aruncam!"

In cursul săptămânii ni se întâmplă tot felul de alte pățanii și vedem o groază de chestii. Uneori păsări marabut ne însoțesc pentru că știu ca se pot alege cu ceva pește.  De obicei ne ancorăm de plante acvatice, un fel de nuferi, care invadează malurile. Adeseori aruncăm acolo resturile de momeală. Și unde nu ne trezim că pâș, pâș, un aligator a venit în spatele nostru și prindea din zbor resturile de pește momeală care le aruncam! Vedem  colonii de capibara. Aici, în sălbăticie sunt mai sperioși decât verii lor din parcul meu de acasă, de lîngă Lago Paranoa, care mi-aleargă cățelul! Capibara sunt prada preferată a jaguarului, a anacondei, a aligatorilor. Altă dată, în drum spre Pato Bravo întâlnim o colonie de vidre gigant! Se joacă și pescuiesc lângă noi fără să ne dea atenție! De când Pantanalul este zonă protejată s-a interzis vânătoarea la majoritatea speciilor și multe din ele au o revenire spectaculoasă, așa cum sunt vidrele, jaguarul, aligatorul (care ajunsese să fie periclitat). 




Vidra uriașă!

 


Dorada

Pescuiam liniștiți legați de nuferi lângă mal, unde se vedea un adăpost. Faustino ne spune ca acolo locuiește temporar o femeie care vinde momeala vie. Deodată, se aude o chelălăitură și apoi strigăte! Aflăm ce s-a întâmplat: un sucuri (anaconda) a prins câinele femeii și l-a tras în râu.  Tragem la mal să vorbim cu ea. E foarte necăjită, ținea la cățel, și era de mare folos. Femeia are un copil  mic și are doi vecini jaguari care-l pândesc,  dau târcoale casei, poate poate. Câinele era sistemul ei de alarmă! Ne arată urmele de onca pintada, la câtiva metri de adăpostul ei. Ce viață! Cu copil mic între anaconda, piranha și jaguar...

 

Urma de jaguar, lângă casa femeii.









După o săptămână de pescuit pe Rio Paraguay și delta sa ne reîntoarcem la Caceres apoi la Cuiaba și a doua zi la Brasilia. Mai obosiți parcă băieții și cu entuziasmul pentru petreceri parcă mai domolit, eu cu o portugheză mai fluentă și mai presărată cu expresii „nepotrivite” și cu o gașcă de prieteni care mă așteptă oricând la următoarea expedicao de pesca! 

 

 

 

 

 

Monday 22 March 2021

Experiențe la Lalibella

 

Lalibella

 

Odată cu venirea noastră în Etiopia, situația cu securitatea și siguranța în  țară, care deja nu era prea grozavă s-a stricat dramatic. În nordul țării, în regiunea Tigray a izbucnit un adevărat război civil care continuă sub formă de guerila și acum. Profitând de ocazie, toate mișcările naționaliste, toți bandiții, s-au trezit că au un acum un spațiu de manevră și mici conflicte izbucnesc la tot pasul, se reglează conturi între triburi și clanuri, între sate și între familii, toate vendetele se reaprind. Până și bandiții și hoții profită de faptul ca toate forțele armate și polițienești sunt mai ocupate și mica criminalitate explodează...

 

Pentru noi, în compound-ul nostru păzit , consecința directă este că trebuie să fim mult mai atenți când plecăm de acasă și că nu putem să ieșim din Addis Abeba să descoperim țara. Facem câteva drumeții împreună cu un grup mai numeros de expatriați, organizat de Guy, șeful securității Biroului Băncii, un ex- US Marine, un tip deștept și rezonabil. Dar astea sunt chestii de o zi, mergem pe câte un vârf de munte, un crater vulcanic ceva, și atât.  Toata țara de altfel suferă de oprirea turismului, atât din cauză de COVID dar și de instabilitate și nesiguranță.

 

Și în acest climat nasol, prietenul Radu Vișan îmi scrie pe Messenger de acest loc spectaculos, Ben Abeba, un hotel/restaurant cu arhitectură supra realistă, în Lalibella, ținut de o scoțiancă. A văzut el un film pe BBC Travel si-mi trimite poze capturate de pe ecranul televizorului. Chiar arată spectaculos, ce să zic. Iar Lalibella a fost, evident, de la început pe lista de locuri de văzut în Etiopia. Mă consult cu Guy, care  îmi zice că în prezent este ok să mergem acolo dacă zburăm, cu mașina (700km)  este mai puțin recomandabil. Așa că, fără alte discuții, telefonez și rezerv o cameră  la Ben Abeba pentru week-end-ul următor.

 

Pentru cei care nu au auzit de acest loc, pot sa va spun pe scurt povestea interesanta a acestui loc. În secolul 13, regele Lalibella al Etiopiei (Amhara, de fapt), face un pelerinaj și trăiește o vreme la Ierusalim. Îl găsește ocupat de arabii musulmani și în pericol de a-și pierde semnificațiile și vestigiile creștine. Așa că ia decizia de a transforma aceasta localitate, unde era deja o mânăstire săpată în stâncă și o mică așezare, în noul Ierusalim. Botează râul din localitate Iordan-ul și pornește o campanie de construcție de biserici. Dar cum meșteri zidari și arhitecți erau mai rari pe acolo în secolul 13, dar avea însă cioplitori în piatră, găsește acest teren ocupat predominant de roci vulcanice, mai precis o scorie bazaltică, aglomerate și tufuri vulcanice, destul de ușor de cioplit. Și cele 11 biserici se construiesc atunci de sus în jos, simbolizând și umilință. Se sapă tranșee adânci de 20 – 30m  care delimitează prisme de dimensiuni impresionante care apoi sunt scobite în interior, se mai cioplesc niște ferestre și uși și iată biserica monolitică! Bisericile sunt legate între ele printr-o rețea de tuneluri și tranșee, în pereți mai sunt săpate chilii pentru călugării care au slujit aici precum și morminte pentru regi, sfinți, călugări pelerini...ale căror mumii mai apar la suprafață...Lalibella este considerat unul din cele mai sfinte locuri pentru biserica ortodoxa coptă și alături de Axum este loc de pelerinaj. Aici se zice și că s-ar păstra și „Ark of the Covenant”...

 

După un zbor scurt și un drum printr-un peisaj dominat de un platou arid străbătut de canioane abrupte ajungem la Lalibella, care la prima vedere apare ca orice mică localitate africană, poate ceva mai răsărită, cu opt sedii de bănci în centru, cu câteva case zugrăvite în culori vii care încearcă  să mai înveselească peisajul pământiu sau alb murdar (sau foarte murdar) al caselor relativ mizerabile de pe aici. Ajungem la hotelul Ben Abeba care este chiar ceva ce Salvador Dali ar fi imaginat aici...O căciulă de terra-cotta, înconjurată de platforme asemenea unor flori într-un buchet . Florile- terase oferă o priveliște superbă, ca din avion, asupra unui canion majestos, o priveliște care evocă Grand Canyon din Colorado... Aceiași priveliște și din balconul camerei noastre, mobilată cu mult bun gust, în temă rustică, dar foarte comod... Doina și Ana sunt încântate, pot sa stea doar pe balcon și să se relaxeze privind peisajul acesta liniștitor...Din nou mi-aduc aminte de citatul din Axel Munthe, din Cartea de la San Michele. „The soul  needs more space than the body” .

 

Din nefericire masa la Ben Abeba nu este la același standard supra realist-o postmodernist ca și clădirea, ci se încadrează în mediocritatea generală  a cârciumilor etiopiene. Cui îi place ceapa călită și carnea condimentată tare, tocată, în clătite, va fi mulțumit...Ne descurcăm cumva și iată-ne gata să descoperim minunățiile bisericilor monolitice de la Laibella.

 

Microbuzul hotelului ne lasă la intrarea complexului muzeal, patrimoniu UNESCO, așa cum suntem informați de la bun început, la intrare. Biletul de intrare...50 (cincizeci) de dolari SUA de persoana. Pentru noi. Etiopienii intra gratis căci bisericile monument sunt biserici funcționale și oricine se poate duce să se roage. Deși le spunem că suntem și noi rezidenți în Etiopia și mai suntem și ortodocși botezați...nu ține...Cel puțin, biletul e valabil patru zile și acoperă toate bisericile, construite în patru grupuri dispuse la câteva sute de metrii unul de altul. Ok. Cumpăram biletele. Următorul pas, să tocmim un ghid, doar 40 (patruzeci ) de dolari. Asta nu mai este OK...Un salariu bun în Etiopia este de 200 de dolari pe lună. Prețul asta este jaf pentru turiști naivi, zicem noi, și avem o repulsie să fim jefuiți pe față. Ne-am documentat în prealabil, iar despre litologia locului probabil ca știu mai mult decât orice ghid local. Așa că refuzăm cei zece disperați care insistă să ne fie ghizi. Privind retrospectiv...am greșit. Nu că am fi aflat ceva deosebit, dincolo de ce ne-au dezvăluit cărțile...Cei 40 de dolari ne-ar fi asigurat protecție!

 

Și este nevoie de protecție! Hărțuiala devine de nesuportat de la primii pași . Zeci de „amabili” se oferă să ne dea sfaturi și să fie „binevoitori” . Sau nu : Salam nacho!, Welcome, Where are you from?! Hei, I am not a guide, I am a deacon, let me tell you...” Hey, I am not a guide I am a priest, come this way!, „Give me Birr”, Give me Birr, Give me Birr, Give me Birr ( daca nu ați înțeles, Birr însemnă bani), No women here, only men! Go this way, not that way! Give me birr!! Take your shoes off! Take your hat off, give me birr!, No flash camera! Give me birr! Zeci de turbane (diaconi și preoți) și năframe albe (restul lumii) se reped pe noi ca hienele pe o pradă neputincioasă. Unii agită un ecuson plastifiat – adică sunt ghizi oficiali, alții “doar” vor să fie amabili, ceea ce merită niște “birr”, nu-i așa?  Sunt convins că au fost câțiva oameni cărora chiar le-a fost milă de noi și voiau să ne dea indicații pe unde să o luăm, însă în fața agresiunii generale sistemul nostru defensiv refuza deja orice interacțiune! Mai sunt și niște tipi care poartă un fel de uniformă - sau nu - și care ne cer cu insistență biletul, și asta la fiecare cinci pași parcă. Probabil că unii din ei chiar își făceau datoria, alții clar abuzau doar ca să ne oprească ...

 

Ana, blondă și frumoasă, are o ușoară agorafobie datorată atenției de care se bucură din partea tuturor africanilor libidinoși din Camerun și Etiopia și e gata să plece din primele cinci minute, iar Doina în secunda următoare. Încerc să o luăm printr-un tunel care promite o oarece liniște...Falsă speranță! Ajungem la o a doua biserică, dar ne întâmpină alți Hărțuitori: I am a deacon, this way! Welcome, give me birr! , și fugim către un spațiu deschis, în afara tranșeelor și tunelurilor, unde niște tineri, unii zbanghii, se apropie de noi chiar amenințător de aproape și mă pun în stare de luptă, gata să intervin, dar mă simt și ne lasă în pace până la urmă. Găsim o potecă care ne duce la ieșirea din complex, dau telefon șoferului să vină să ne ia și ne prăbușim, epuizați nervos,  pe treptele intrării în complex.   Și aici suntem ținta atenției localnicilor, dar din fericire doar a unor copii curioși, murdari și plini de muște care se plimbă în liniște printre mucii și buzele lor. Simpatici altfel și mă joc cu ei.

 

Doina este un car de nervi, minunăția bisericilor monolitice a fost total depășită de hărțuială, cât despre dimensiunea sacrului, a spiritualității...Forget it, buddy! Și eu sunt supărat dar parcă mai puțin șocat decât fetele. Poate expunerea mai deasă la atenția locală pe care am avut-o de 12 ani de când tot lucrez în Africa săracă m-a mai obișnuit. Dar nici eu nu-mi aduc aminte de așa agresivitate!

 

Înapoi la hotel, subiectivismul negativ care ne domină, mai ales pe fete, ne face să nu ne mai placă nimic, nici mâncarea, nici serviciul, deși săracii oameni încercau să fie cât mai serviabili...Desigur asta a însemnat și să așteptam mai bine de o oră mâncarea, căci nu mai aveau ouă și nici cartofi și până s-au dus în centru, până...

 

Patronul hotelului, un etiopian trăit în America și Europa, este necăjit de experiența noastră. Îmi explică că lipsa turiștilor din cauză de Covid și război i-a făcut pe toți cei ce-și câștigau o existență de pe marginea turismului, fie că erau ghizi sau vindeau artefacte sau cerșeau, să devină mai agresivi decât de obicei...Slabă consolare pentru noi.    

 

A doua zi fetele refuză absolut să mai meargă la bisericile monolitice din Lalibella...Eu mă duc, mai puțin șocat și însoțit de un ghid neoficial propus de patronul hotelului care era plin de remușcări că nu a preîntâmpinat ce s-a întâmplat. Birara, ghidul, e un tip pitoresc, expulzat înapoi în Etiopia după ce zeci de ani de zile a bântuit prin toata Africa și Europa, fără să aibă vreodată un pașaport.

 

De data aceasta, grupurile de biserici la care merg sunt aproape pustii, doar paznicii și câteva persoane pe unde merg, puținii hărțuitori sunt îndepărtați cu o vorbă de Birara. Și chiar pot să apreciez caracterul special al acestor monumente, efortul remarcabil de a construi ceea ce , pentru secolul 13 , trebuie sa fi fost echivalentul african al Notre-Dame! Poți să apreciezi efortul, chiar și tehnica de sculptură, chiar frumusețea unor locuri. Cu tukul-uri răsfirate printre monumente, cu măgăruși sau catâri cu saci în samare, însoțiți de amhari cu vălurile lor albe și toiege de lemn,  poți să-ți imaginezi cum era acum 700 de ani...Și-mi revine impresia care am avut-o și prima oara când am străbătut Etiopia...Odată ieșit din oraș, țara asta pare un tărâm biblic, pastoral...Tukul-uri cu acoperiș de paie, cu câteva oi sau capre păscând în liniște, păzite de câte un om călare pe caii etiopieni micuți dar vânjoși.

Este o lume aparte, cu oameni respectuoși și binevoitori, pe care o regăsesc în după amiaza aceea când merg cu Ana călare pe catâri, până pe un vârf de munte din apropiere unde este o mânăstire din secolul 11. Ne strecurăm câteva ore pe poteci înguste, grele, pe alocuri prăpăstioase, pe care catârii noștri le trec cu siguranță. Uneori descălecam să trecem pasaje abrupte, ca apoi, ajunși la platou să descoperim un sat într-o pădure de eucalipți, unde fiecare petec de pământ cultivabil este lucrat cu grijă, cu hărnicie!   Oamenii sunt bucuroși să ne vadă, ne urează Salam Nachu! sau Welcome!  Nu se cerșește, sunt bucuroși să ne vadă! Ne întoarcem bucuroși de experiență, să călărim pe potecile de munte ale Amharei, sa vedem sate autentice, cu oameni adevărați, nealterați de jungla urbană...

 

Duminică, înainte de a merge la aeroport ne ducem cu toții la Biet Gyorgi, adică la biserica Sfântul Gheorghe, cea mai bine păstrată dintre bisericile monument și imaginea simbol a  complexului de la Lalibella! Fetele au putut măcar într-o oarecare măsură să aprecieze spectaculozitatea monumentelor de aici.

 

 Unii vizitatori se întorc de la Lalibella înfiorați de spiritualitatea locului, impresionați de puterea credinței oamenilor de aici, de mulțimea de credincioși care vin la slujbele de aici...Și așa este într-o oarecare măsură, etiopienii sunt profund credincioși și mai mult decât atâta, sunt bisericoși aș zice. Biserica este o parte însemnată din viața lor...Asta este probabil bine, este factorul care ține unită țara asta, le dă un cod moral și spiritual, chiar dacă îi face și să nu poarte mască pentru că Lalibella fiind un loc sfânt nu poate să fie Covid acolo, sau că Domnul va avea grijă de ei și atunci inhibă ieșirea din sărăcie...Eu nu am simțit nici un moment spiritualitatea locului, așa cum am simțit-o în alte locuri unde credința este exprimată tot în sobrietatea pietrei goale - bisericile Armeniei. Cred că a fost alungată de lăcomie și de relele junglei urbane.    

 

Duminică, înainte de a merge la aeroport ne ducem cu toții la Biet Gyorgi...

...merg cu Ana călare pe catâri, până pe un vârf de munte din apropiere unde este o mânăstire din secolul 11

peisajul pământiu sau alb murdar (sau foarte murdar) al caselor relativ mizerabile de pe aici
Se sapă tranșee adânci de 20 – 30m  care delimitează prisme de dimensiuni impresionante care apoi sunt scobite în interior, se mai cioplesc niște ferestre și uși și iată biserica monolitică!

..Odată ieșit din oraș, țara asta pare un tărâm biblic, pastoral...
Tukul...
Artă naivă cu subiecte religioase, pictate pe piele de capră. Nu am rezistat si am cumpărat "Sf Gheorghe" din imagine.

Biet Gyorgy


Priveliștea de la hotelul Ben Abeba
copii curioși, murdari și plini de muște care se plimbă în liniște printre mucii și buzele lor.
Tukul
Sfântul Petru

Mai sunt și niște tipi care poartă un fel de uniformă - sau nu - și care ne cer cu insistență biletul, și asta la fiecare cinci pași parcă

Bisericile sunt legate între ele prin tuneluri sau tranșee.



Hotelul supra-realist...Ben Abeba.
O căciulă de terra-cotta, înconjurată de platforme asemenea unor flori într-un buchet . Florile- terase oferă o priveliște superbă,