EMAs headstone

I’ve fixed four planks into a frame. I mixed some sand with  a little water and cement. I mixed in a bit of sadness and a lot, a lot of memories: when I fell asleep in the rain with my head pillowed in her warm , welcoming fur; Ana sleeping between her paws; when hunting, as she was running away with the retrieve – why would she give it to me when she found it? And especially her warm, deep, wise, friendly look. I poured all of them in the cold concrete and these warmed it up and hardened it in the frame made of four boards. Then I added some seashells to make it happy , as she was happy! And we wrote in the still soft cement “Ema- my friend”. So that you all  know. Ana wrote so. We signed ourselves with our thumbs and Clara with her right paw. Now we see Ema every time we come out in the yard. I also planted a brush for her.

"EMA- Prietena mea"

Am prins patru scânduri într-un cadru. Am amestecat nisip cu putină apa și ciment. Am amestecat în el și tristețe, și în special multe, multe amintiri.  Când am dormit afară în ploaie cu capul în blana ei caldă și primitoare. Ana dormind între lăbuțele ei. La vânatoare când fugea cu aportul că nu înțelegea de ce sa mi-l dea. Doar ea îl găsise, nu? Și în special privirea ei adincă, caldă, prietenoasă, înțeleaptă. Le-am turnat pe toate în cimentul rece și asta  l-a încălzit și l-a întărit în cadrul din patru scânduri. Apoi am pus niște scoici ca să fie mai vesel, așa cum era și ea. Si am scris în cimentul moale “EMA - prietena mea”. Ca să se știe. Ana a scris așa. Atât. Ne-am semnat, fiecare cu degetul mare, iar Clara cu labuța dreaptă. Acum o vedem pe Ema de fiecare dată când iesim în curte. I-am pus și o plantă.

Scufundare

Despre o scufundare. La HMS Hermes, portavion britanic, scufundat de aviatia japoneză în 1942. Stă în peste 55 metrii adâncime. Este o scufundare tehnică, cu mai multe stadii de decompresie.

Ritualul pregătirii…

Iți iei AERUL. Mișcările sunt mai încete, te bucuri că o altă pereche de ochi se uită la ce faci. Apuci fiecare piesă cu deliberare. O privești. O potrivești, o strângi, o măsori.  O verifici, o integrezi, o prețuiești. E viața ta acolo…

Iți pui armura neagră de fier și cauciuc și plastic și sticlă. O strângi, o potrivești, o măsori,  o verifici. In liniște. Deliberat, cu calm. Nu se glumește.  Iți pui cuțitul și busola și calculatorul. Potrivești  și strângi. Măsori, verifici. Deliberat, cu calm.

Te uiți la partener – la armura, la ochii lui, la AERUL lui. El se uită la AERUL tău. E AERUL nostru. Te uiți în ochii lui și cauți. Citești ce e acolo:  liniște , sau anticipație, sau frică, sau falsul calm, nerăbdare tensionată….

Armura e grea… ești ca un gândac superumflat, încărcat și dizgrațios și te târăști , ridicol spre barcă.

Se spune slujba: asta e tehnologia, asta e voința noastra, așa vom vorbi noi. Doamne care e voința TA? Vorbele noastre sunt hărți ale vieții noastre acum. Cu ele ajungem unde vrem.

Scufundarea

E un drum lung până la  epavă…Cobori o scară în întuneric, lumina este albă, apoi albastră, apoi lumina este neagră. Scara parcă nu se mai termină. În jos, în jos, jos, în întuneric…timpanele pocnesc și scârțâie și crănțăne, și dor și se ușurează, și scara continuă mână după mână după mână. Și e frig. Vrei să ajungi jos la epavă, dar nu cazi, nu mai ai greutate, trebui sa te tragi în jos pe scară, pe funie, de ancoră, pe funia care te leagă de AER și de Epavă.

Frică…e negru, e frig. Brusc, nu mai vreau. Ce fac aici? De ce să respir AERUL asta greu? De ce să îl țin așa în mine, de trebuie sa fiu zgârcit cu el? Dacă se termină…am metrii și metrii și zeci de metrii de ocean peste mine! Mult, dacă e prea mult? ... Dar vorbele ți-au facut harta vieții și acum aluneci, ca o frunză moartă spre

Epava… un cimitir. Aici au murit oameni luptând cu disperare. Furia luptei lor încă se aude. In tunul care ținteste spre soarele palid din lumina neagră…în obuzele din rastelele  care se ghicesc dintre corali.

Alunecăm mai departe ca niște fantome…în liniște…deliberat…Tristeța e palpabilă, o simt în hublourile negre…In rămășite înduiosătoare  ale unei lumi pierdute: un ventilator, o clanță, un telefon mut… A cui e tristețea de pe bordajul epavei?

Ce e în față, ce e sub punte? ce vom întâlnii, cu ce ne vom înfrunta? Ne cuprinde anticipația…începi să-ți auzi  respirația și parcă te asurzește?   Se uită la tine un pește scorpion – imens, urât, otravitor, cu gura hâdă, mascat ca să te prindă, te tragi înapoi cu repulsie…Alunecăm mai departe…printre voaluri albe, care unduiesc în curentul trecerii noastre. Sunt giulgiurile epavei…o îmbracă, o mangâie… E un loc bun pentru tristețe, e un loc bun de lasat tristețea aici, e la locul ei.  Respirația din auzul tău, nu e aici la locul ei, pare stranie…

Semn “în sus”…Mă cheamă AERUL…o luăm încet, încet pe scară în sus… tentația de a zbura spre aer…disciplina calculatorului înfrânge instinctul. Mai încet, mai stai! E agonizant!! Vreau la lumină! NU, mai stai! Disciplina formulei matematice… Analiza matematica ne stăpînește acum. Se calculează  o limită de la sânge la  apă oceanică  de  procente de moli de oxigen  în azot, înmulțite cu minute de tristețea epavei. Se integrează  expresia și rezultă Viață!  Aproape am ajuns…Văd AERul!! Văd de dedesubt unde se termină APA …Nu încă…mai stai…răbdare, răbdare, răbdare… încă cinci minute. Oxigenul are un gust…acru, intră greu, e un elixir…

Soare, AER, APA,…Trăiesc și vreau să mă aud: că trăiesc și atunci țip tîmpenii, mă mir că spun așa tâmpenii și mă bucur!! Râd!! Am lăsat jos tristețea!  Am pacălit moartea!!