Sudanul, CNN-ul si Chinezii.

Dupa sase luni foarte “intense”, am plecat din Sudanul de Sud, din Juba, cu citeva zile inainte de istoricul referendum din 9 ianuarie 2011, care a oficializat o stare de fapt existenta din 2005: independenta Sudanului de Sud fata de Sudan-ul “initial” sau de Nord, cum vreti sa-i spuneti. Intors la Washington, seful de departament m-a intrebat atunci cum cred ca vor evolua lucrurile. Am fost categoric: “Daca nu se gaseste o solutie politica pentru alipirea regiunii Abiey la Sudanul de Sud, va fi razboi.” “ O da, desigur…petrolul!” “Nu” am rapuns ”Dinka au ajuns la capatul rabdarii!!”

Actul politic al referendumului consfintea o evidenta. Diferentele intre cele doua tari sunt atit de socante incit te intrebi cum a fost posibil sa fie vreo data impreuna: un Nord desertic, arab, islamic, sever si un Sud cu vegetatie pina la luxurianta, nilotic, crestin si animist, si daca nu vesel cel putin relaxat. Si o relatie intre cele doua regiuni constanta in decursul istoriei: Sudul a fost intotdeauna o baza de resurse de exploatat pe de’ a moaca de catre Nord. Ce aume? Simplu, aproape tot: sclavi, pina in 2005, fildes, carne de vinat, vite, cereale, fructe si legume, lemn inclusiv teak, etc, etc. Iar din anii 90’ petrol. Ce servicii sociale, beneficii economice, recunoastere politica etc, etc au primit cei din sud, in schimbul tuturor acestor resurse? Nimic…

Text box - Scurt istoric

Populatia din Sudanul de Sud s-a razvratit impotriva Nordului chiar dinainte de independenta, din 1955 cind federalizarea promisa nu s-a materializat. Razboiul a durat pina in 1977, cind au obtinut o oarecare autonomie. In 1983, Nordul se declara republica islamica si introduce Sharia. Sudul intra atunci in rebeliune si incepe cel mai lung razboi civil din istoria Africii, pina in 2005. Atunci, prin intermedierea SUA, Etiopia, Kenya si alte state, s-a incheiat un acord de pace dupa un razboi civil care dura de 22 de ani si care a facut milioane de victime. Sudanul de Sud devenea semi-autonom. In 25 ianuarie 2011, Sudanul de Sud a votat intr-un referendum daca doreste sa ramana intr-un stat unitar Sudanez sau sa se separe ca stat independent. Regiunea Abiey, care este una din zonele cele mai bogate in petrol, si care formal apartinea de Sudanul de Nord, trebuia sa voteze daca vrea sa se alipeasca de Nord sau de Sud. Acest scrutin nu s-a mai tinut deoarece nu a existat o intelegere asupra dreptului la vot. Populatia permanenta alcatuita din negrii nilotici din tribul Dinka voiau sa voteze numai ei. Arabii din tribul Misereya, care sunt nomazi si care vin doar in sezonul uscat cu vitele sa pasca in regiune sustineau ca si ei au drept de vot. In prezent luptele la frontiera dintre Nord si Sud au depasit in volum simplele hartuieli si tatonari si au intrat in zona de conflict militar deschis.

In tot Sudanul de Sud exista un singur spital in 2010, in fosta cazarma a regimentului King’s African Rifles. Desi toate cerealele se cultivau aici, nu exista nici o moara. Desi aici era tot lemnul, nu exista nici o fabrica de prelucrarea lemnului. Nimic. Scolile erau niste pietre sub un pom, sub care soldati din guerilla de eliberare care stiau sa scrie si sa citeasca, predau copiilor, scriind cu radacini de manioc fierte pe piei de vita neagra intinse pe un cadru … Faina era ceva ce venea din cer cu niste mari pasari albe pe care scria cu albastru UN. Citeva organizatii neguvernamentale cum ar fi Oxfam si altele au dus greul serviciilor medicale si sociale. In 2010 erau numai 8 (opt) moase certificate pentru toata tara…Cu ajutorul donatorilor se construisera aproape 200 de scoli…Cu drumurile era mai rau…

Si azi citesc pe CNN.com ca ar trebui ca chinezii, datorita intereselor lor in extractia de petrol, sa intervina si sa negocieze pacea intre Sudanul de Nord si de Sud. Si ii citeza pe niste baieti din think-tank-uri pe Securitate Globala, care trag linii pe harta si citeaza interese economice si nume de mari companii…Si am un sentiment de déjà vu, de domni cu mustata si purtind casti coloniale care indica cu pipa linii drepte pe aceleasi harti…Niste miopi!

Si gindul ma duce la o discutie de neuitat, care am avut-o intr-o camera modesta, in Juba, cu mai multi sefi traditionali Dinka din Abiey, inainte de referendum. Cu o hotarire linistita mi-au spus clar ca ei nu vor accepta niciodata sa mai supusi sub administratie araba, din Nord. S-au pacalit de doua ori deja si datoria lor fata de trib era clara. Erau pregatiti, sufleteste si material sa re-inceapa razboiul, o stare mai normala pentru ei decit pacea…Nu mai voiau sa aiba lupte tot timpul cu pastorii arabi misereya, sa li se rapeasca copii ca sclavi, sa se supuna Sharia… Erau in Juba ca sa aduca acest mesaj fratilor lor Dinka din conducerea Armatei si a Statului. Asa ca, sunt convins ca atita timp cit comunitatile nilotice nu vor fi sub conducerea politica a propriilor lor conationali, aici va fi izvor de conflict…o alta Gaza, un alt Kurdistan…

Pentru alte impresii din Sudanul de Sud, vezi intrarile din 2010 din www.danliveblog.blogspot.com

Students…Beggars…Slaves…Take your pick!

Students…Beggars…Slaves…Take your pick!

It all started innocently…Parents wanting their children to become learned, respected members of their society. They would send the children to the madrassa, dans la brousse where, free from distracting influences, they could learn from the Marabou, the Holy Koran. In a few years, as young men, they would be able to recite whole of it in Arabic, even if they don’t know the language itself. They will become, in turn, Marabous, some of them to lead their community in prayer and become part of the group of wise men advising the village chief, and some also to teach other children…

The children in the brousse, in the madrassa, would seldom if ever see their parents. They would sleep in modest mud huts or paillottes, and would eat what the people from the neighboring village would put in their bowls, to help them with their studies…Similar to the system the Buddhist monks used.

A good, humane system kept in check for hundreds of years. I have seen it working in the village madrassa of Gongucarre, in the isolated islands of the Niger, where it continues the tradition (see first picture, a marabou with the wood board used as a copybook by the kids) .

But, in the urban Niamey the system is corrupted and dangerous for these children, and the system is the worst form of organized begging and basically a form of human trafficking.

The children are still sent to the marabou, for years, but the learning has become secondary. Now, they spend most of their time begging in the streets of Niamey and not for food but for money. As with most organized begging schemes, they give all the money to their master, the marabou, in exchange for meager food and shelter. They are often punished if they don’t make enough money so that makes them pretty insistent.

You recognize them by their stainless steel or aluminum bowls, often chained to their body, the BRAND that distinguishes them as MADRASSA STUDENTS!! The marabous exploit shamelessly the statute of their pupils, destined to become community leaders and lead into prayer the people, a great honor among the Muslims. They will roam the busy streets, the markets, the entrances in the hotels frequented by foreign turists. Friday is the weekly peak of their “market”. All children will gather near the mosques for the afternoon prayer at 2.00 pm and beg for the money of the people who have come to pray…hundreds of them…

I would have expected the madrassa to function rather like a social protection safety net for abandoned children but I am assured that is not the case. In most African societies there are nearly no abandoned children as the extended family is the safety net. These children are left all day alone to beg and are exposed to all the risks of the homeless children. Cases of pedophilia are known. Authorities, of course, know the situation but for reasons unknown to me do not take action. Maybe it’s been like this for so long it doesn’t seem something BAD any longer. Maybe because they don’t want to piss-off the religious leaders, accustomed to the easy money brought to them by this form of “religious” slavery. It would be political suicide…I seriously think to write to CNN about this…

Impresii dintr-un loc ce nu va mai fi

Niger: Kandadji, Tilaberi

Dan N Petrescu

Pina si oamenii in general informati si binevoitori cind sunt intrebati ce stiu de Niger sunt pusi in dificultate sa gaseasca ceva pozitiv, dincolo de peisajul spectaculos al muntior din desertului Air. In rest, mai mult desert decit brusa, cam pe ultimul loc ca cea mai saraca tara, ultima revolta armata a tuaregilor incheiata acum doi ani, lovitura de stat mai de curind, Al Queda care rapeste straini, mai recent seful securitatii lui Gadafi …Nu stiam mult mai mult nici eu cind am ajuns acolo. Iar de vazut: o furtuna de praf limita vizibilitatea la citiva zeci de metrii…La hotel, penele de curent limitau universul vizibil la si mai putin…

Dar am vazut o parte nevazuta si care nu se va mai vedea…problemele si aspiratiile unor populatii inca traditionale si care-si vor parasii satele si cimpurile si obiceiurile si modul de viata ancestral pentru a face loc barajului de acumulare de la Kandadji, pe fluviul Niger.

Pentru un ochi obisnuit mai curind cu vegetatia luxurianta a tropicelor , locurile strabatute sunt de o ariditate extrema, pina aflu ca de fapt suntem in grinarul tarii, in Lunca Nigerului, care suporta si numeroase turme de vite, etc…Unde ? Pentru numele lui Dumnezeu! Si incep sa disting din loc in loc urmele unor culturi uscate de millet, sa vad turmele de vite si de camile care se hranesc cu rarele fire de iarba galbejita…Adevarat insa ca Sahelul se pregateste de foamete, ploile au fost slabe anul asta si mincarea mai ajunge pentru inca doua – trei luni. Apoi : foamete, migratie, moarte. The usual story.

Poza 1 brusa

Am participat la o serie de intilniri in mai multe sate, cu locuitori de etnie sonrae si touareg dar si altele. Seful satului are o autoritate care dincolo de ereditate se sprijina pe un model traditional de consultare si luare a decizilor, impreuna cu sfatuitorii sai. Deciziile sau anunturile sunt difuzate de “cintatorii si povestitorii” satelor, care detin si istoria orala a satului, care poate sa mearga sute de ani in urma… Imbucurator intr-o societate islamica, femeile sunt nu numai prezente in numar mare dar si active si vocale…Ajutat de colegi, disting in functie de locul unde se aseaza , nobilitatile si restul structurii sociale a satului. In special la tuaregi, aceasta structura este inca rigida: sefii ereditari, apoi razboinicii, artizanii, crescatorii de vite, sclavii…( desi sclavia a fost abolita prin anii 70, fenomenul continua, multi oameni ramin inca atasati familiilor unde au fost inainte sclavi oficiali).

Ma astept la comentarii critice, la condamnarea macar partiala a barajului. Nimic. Decizia s-a luat mai de mult la nivelul conducerii satului. Despagubirile sunt considerate rezonabile, satul se muta. Punct. Individul, familia, se supune decizii comunitatii. Marele avantaj al relocarii: satele vor beneficia de apa curenta si terenuri irigate. Si incep sa inteleg, incet, incet, ce inseamna APA. APA insemna stabilitate, deci si scoala pentru copii si o viata mai buna pentru generatia viitoare. Sa ai APA mai insemna si ca pot sa investesc in pamint, in echipamente, in productivitate…APA inseamna si sanatate, insemna sa nu-ti moara copii… Insemna ca fetele se pot duce la scoala in loc sa faca zeci de km pe zi cu magarii sau camilele sa aduca apa…Incep sa inteleg mai bine Dune .

Poza3: Adunare tuaregi Alasane

Intr-un sat de tuaregi, evident, tot fara apa, oamenii nu se pling, nu cer nimic. Nu zimbesc, nu sunt suparati, ceea ce e bine pentru ca jumatate din ei poarta sabii. Fac propuneri pertinente cind li se solicita. Doar la plecare aflam aproape din intimplare ca situatia satului este disperata: o molima a facut sa le moara majoritatea magarilor, in sat sunt mai multe cazuri de holera. The usual story…de ce sa ceara asistenta statului? Ma intreb daca nu e posibil sa fie inca resentimente ale rebeliunii…

Intr-o antiteza totala, cea mai crunta schimbare este cea a culturiilor insulare…Pe multe din insulele Nigerului s-a dezvoltat o cultura specifica…Apa este la iesirea din casa…stabilitate deci…locuintele sunt mai sofisticate, pasaje si bolte, cu alei inguste ce amintesc de aceiasi economie de spatiu a cetatilor, cu finisari si decoratii aproape spectaculoase intr-un univers arhitectural al lutului brut.

Poza4: Gongucare

Desi insulari nu sunt foarte pescari…nu au tehnologii nici macar primitive de pescuit. Cultiva orez insa, spre bucuria hipopotamilor, care nu sunt nici pe departe animalusele rotunjoare si dragalase care danseaza in fustite scurte pe ecran…Sunt animale periculoase, care ataca infiorator daca te nimeresti in calea lor, care distrug culturile oamenilor. Vad doi, din care unul termina o cultura chiar linga sat, in mijlocul zilei. Statutul de protectie ii face invulnerabili.

Poza hipopotam

Acesti oameni sunt intr-adevar ingrijorati: Nu-si imagineaza o viata departe de malul apei…Nu-si imagineza sa fie vecini cu tuaregi razboinici… dar nu-si imagineaza nici sa faca un “camp” pentru turisti sau pentru pescari sportivi …Si ei vor trebui ajutati : sa-i invatam sa pescuiasca…

Plec din Niger mai linistit. Este remarcabil spiritul civic al acestor oameni. Au inteles ca barajul este o necesitate imperioasa pentru stat, ca este singura solutie ca tara sa fie independenta si sa le asigure…APA. Pentru multi, pentru foarte multi…

Ca si in alte locuri, situatia sigurantei este putin exagerata de un UN care si aici face eforturi sa-si justifice primele de risc. Zonele controlate de banditi sint mai la nord , spre Agadez ….M-am descurcat sa nu am escorta militara in Tilaberi si Ayuru, m-am plimbat pe jos prin Niamey, si nu m-am simtit in pericol nici un moment. Aici, singura “amenintare” a fost o fermecatoare fetita peul… obligata sa cereseasca de foametea care la ei a ajuns deja …

Poza fata peul

Scrisoarea a II-a : Sri Lanka

30 noiembrie 2011

295/6 Wijemanne Gardens,

Pipeline road

Koswatta, Battaramulla

Sri Lanka

Dragi prieteni

Iata prima scrisoare din Sri Lanka unde ne-am mutat pentru urmatorii trei, poate patru ani. Am ajuns aici acum zece zile si scriu dupa ce am avut un pic de timp sa ma dezmeticesc si sa vad “in ce ne-am bagat”. Sunt si bune si rele. Am sa incerc sa-ti descriu un pic situatia.

Unde Locuim?

Stam intr-o suburbie a capitalei, care se numeste Battaramulla. Aici stau majoritatea expatriatilor dar si localnici, de la saracuti la mai bogati. Battaramulla are citeva strazi principale care sunt o insiruire de magazine mai nenorocite sau mai bune, si cu un trafic nebun, tot timpul. A traversa o strada din asta pare o aventura pina te aventurezi. Atunci observi ca intr-un mod aproape miraculos, motoretele , masinile si mototricicletele (sau Tuck-tuck cum li se mai spune) te ocolesc sau se opresc sa te lase sa treci, etc. Odata o sa scriu si despre traficul din Sri Lanka. Deocamdata insa nu fac decit observatia ca aici oamenii sunt budisti, si dupa cum am aflat din “The Idiot’s Book on Budhism” editia 2010, ei considera viata sacra. Insa sunt si musulmani pe aici, totul e sa nu te nimereasca unul din astia…

Din strazile astea principale se deschid strazi mai linistite, cum e strada noastra, Pipeline Road si din ele se deschid drumeaguri si mai linistite, cu multe spatii verzi neocupate, cu gradini mari, etc. Asa este si Wijemanne Gardens unde stam noi. Desi suntem aproape de strada principala, nu se simte pentru ca suntem inconjurati de gradini si spatii verzi…

Casa in sine este destul de mare dupa standardele din Romania si cam mijlocie dupa standardele de aici. Avem patru dormitoare sus si doua camere si un spatiu mare, deschis, de living/dining si bucataria. Tot etajul este inconjurat de terase si balcoane. O curte mica in fata, cit sa ne tinem masina si niste flori, dar o curte mai mare si o piscina de vreo 12x8 metrii in spate. Piscina este marea bucurie a Anei ( si a mea, trebuie sa recunosc). In fiecare zi aproape inot cam 30 de minute, si cind ni se face cald mai plonjam un pic! Majoritatea zilelor sunt foarte calduroase ( si inca nu suntem in sezonul calduros) si atunci devine destul de neplacut. Aer conditionat este doar in dormitoare, si refuz sa ma condamn a sta doar in dormitor, asa ca alterantiva deocamdata este sa transpir de cum ies de sub ventilator.

Va trebui sa punem aer conditionat si jos dar putin mai incolo. Deocamdata stam cu toate usile spre gradina deschise (cu plasa anti tintari) si cu ventilatoare. Asa rezistam. Nu este exact foarte cald cit este foarte umed….

Cum e cu menajul?

Aici, unde salariile sunt foarte mici, asta nu este o problema: avem o menajera/nanny pe care o cheama Chitra, un sofer – Rasleen, un baiat foarte bun, iar casa a venit cu un gradinar ( nu stie decit sinhaleza asa ca dialogul este non-verbal) si un baiat care se ocupa de piscina, cam la doua zile fiecare…asa ca nu am prea multe de facut in afara de a da indicatii pretioase….

Cum e cu vecinii?

Suntem inconjurati de terenuri neconstruite, asa ca “my next door neighbor” este un monitor. Adica un varan de 1,5 – 1,7 metrii, Varanus salvator salvator - The Water Monitor. Ma gindesc sa-i zic Gica. El este folositor ca maninca serpi, sobolani si alte lighioane si toate gunoaiele care altfel ar pute…Nu este indicat sa-l hartuiesti ca loveste cu coada si poate sa taie grozav. Cainii care-I latra pot fi raniti rau de tot dar Clara, bracul meu, pare sa-l trateze cu respect. Am si un alt vecin, mai amabil dar mai putin folositor, avind in vedere ca nu-si asaneza gradina care este plina de baltoace si deci focar de tintari – si ceea ce este interzis prin lege de altfel aici.

Unde lucram?

Cel mai important este ca Doina pare fericita in noul loc de munca. Intelege perfect ce trebuie sa faca, ritmul de lucru nu este frenetic, are sprijin in birou, etc. Este mult de lucru dar nu intr-un ritm bolnav si cu responsabilitatea dificila, neacoperita de autoritate, care o avea inainte. Vine senina si zimbitoare de la lucru, nu trasa la fata, obosita si enervata. Si numai pentru asta si ma bucur ca am venit aici. Biroul este departe, in centrul Colombo si pe traficul de aici este cam o ora de mers. Dar oricum, avem sofer, pe Rasleen, si Doina isi ia iPad-ul in masina si citeste sau isi face corespondenta pe drum.

Ana merge la o scoala de tip International school, numai ca acesteia ii spune Overseas School of Colombo. Este ingrozitor de scumpa, noroc ca plateste Banca. Dar este dotata cu toate cele de la bazin olimpic la sala de sport imensa, biblioteca, laboratoare, calculatoare, etc, etc. Sunt cite 12 copii in clasa si au cite un profesor si “assitant teacher” in fiecare clasa…Scoala nu este departe de noi, cinci minute de condus si de afara nu arata cine stie ce dar odata inauntru e foarte bine…Anei i-a placut de la bun inceput si este foarte fericita…

Eu imi continui treaba cu contractele mele pe Niger si pe Moldova. In citeva zile plec in Niger unde trebuie sa-I conving pe localnici ca e bine sa fie relocati in alta parte, sa-si mute catrafusele, vitele si viata fara sa se opuna, etc. Misiunea mea este facilitata de faptul ca daca nu se muta vine lacul de la baraj pe ei. Dar asta va fii alta poveste… Aici in Sri Lanka ma pregatesc in continuare citind diverse. Insa recunosc ca inca nu m-am adaptat suficient sa pot sa lucrez pe caldura asta…

Cum e aici?

O sa mai pun poze pe blog si pe Facebook. Colombo, in centru, este un oras frumos, cu strazi largi cu copaci mari umbrosi cu magazine destul de sofisticate, cu citeva hoteluri absolut luxoase, etc. Se vede ca sistematizarea a fost facuta de englezi destepti…cred.

Week-end-ul trecut am fost la o plaja: Am condus cam trei ore pe 60 de km (traficul este ingrozitor si am mers pina cind Doian era sa faca un nervous break-down) pe drumuri secundare pina am ajuns intr-un loc mishto, cu plaja cu hoteluri si cu restaurante…altfel, plaja sigur ca este mai peste tot dar nu se recomanda ….In locul ala unde am fost sunt doua lumi. Lumea unu este cea a hotelurilor luxoase, cu piscina, gazon, restaurante cu aer conditionat, si cu animatori musculosi care fac aerobic in piscina inconjurati de obeze pufoase rusoaice, nemtoaice, etc venite pe programe all inclusive (nu cred ca animatorul este inclus). Lumea a doua este restul lumii: Aceste enclave sunt inconjurate de o matrice de vilute si casute ale locanicilor care toate ofera acelasi meniu: cazare, masaj aurivedic si seafood… E un fel de 2 Mai, varianta asiatica.

La intoarcere am venit mai bine, pe un drum principal si am facut un timp mai bun. De ieri ma bucur sa-ti spun ca s-a deschis prima autostrada din Sri Lanka asa ca o sa putem ajunge la plaja intr-o statiune mult mai rapid.

Oamenii sunt foarte amabili, asta este un lucru care te frapeaza aici. Pe strada oamenii imi zimbesc si sunt chiar cu gura pina la urechi cind plimb cainii. In general, oamenii vor sa rezolve lucrurile, nu sa puna piedici asa ca, chiar in cazul unei birocratii aproape sufocante, lucrurile se rezolva pina la urma.

Doina considera ca multe locuri de pe aici sunt ceea ce se numeste “slum” sau bidonville, oricum o mahala aglomerata si foarte saraca. Eu nu cred, am vazut foarte putine evidenta de asa ceva, comparat cu Africa unde asta este norma…sigur ca mai sunt casute mici si si uneori este aglomeratie in zonele comerciale sarace dar numai rau decit in unele parti din tirgurile de la noi …

O surpriza placuta: In Bethesda, Maryland, daca aveai ghinionul sa-ti cada curentul ca se rupeau fire, era belea. Acum doi ani am stat patru zile fara curent iarna. Aici a fost furtuna, mi-au cazut firele a venit echipa in 40 de minute si s-au scuzat de intirziere dar mai avusesera citeva interventii. Sigur, nu aveau camion cu brat hidraulic si casti si echipamente futuristice, ca PEPCO ci aveau o scara de aluminiu si o macheta sa taie crengile…

Oricum, ne e bine deocamdata, si suntem intr-o permanenta descoperire. Urmatoarea descoperire este maine, de 1 Decembrie, unde vom descoperii comunitatea romana din Sri Lanka. Alta poveste…

Dan

---

[1] Dupa cum spune vorba bancului: “taticu’ a fost urs polar…” nu sarpe…

JOY ON THE BEACH

The beach along the southern side of Freetown is the place for sunbathing, swimming, playing, flirting, taking a stroll and playing football, playing football, playing football….There is one game after another, very often the improvised goal being used by two games at the same time back- to –back. Good games, too, with a lot of energy being spent on the soft sand. Players are friendly, stopping for a hello if not caught in the heat of the game, and posing happily. It is such a pleasure to see so much young, happy, energetic humanity. They are all poor, they eat very little but right now, it doesn’t matter - the king of sports charms us all, players and spectators on this great background…the Atlantic.

This succession was interrupted by the sound of drums. Rhythmic, joyful, the unmistakable, rhythm that urges one to move in rhythm, to engage in dance. I approached. A group of dancers, men and women were engaged in an intricate and energetic dance. At a point the dance becomes a charade and I get the explanation: one man has revealed the secrets of his secret society to the women and now he is punished – killed and the women are paralyzed with fear at what they have seen…the audience surrounds entranced the dancers, the kids dance too on the side… I click my camera again and again and for once I wish I had a video to capture the motion and the sound and he rhythm and the energy. I am not a magician photographer to capture all the “joie de vivre” of these dancers.

They are dressed in casual clothes for the people here, not any fancy costumes. After the ‘show’ they pass a hat, a few Leones are collected. I am in my bathing shorts only but for once I feel the need to give. I go back fast to my hotel and get some money and I catch them as they take a snack of cassava mash, their dinner, before parting, and I talk to them. They would like the get my pictures, none of them has a camera, but one of them has an email account so I will send them some. They are an informal group, amateurs, they don’t give any paid shows but hope to do so sometime in the future when there will be a market for their talent. Right now…they just love to practice on the beach. And I love them…and this is another face of Africa!

Moment in Africa (Rom & English)

Aseara, la Freetown, Sierra Leone, am fost la plaja si am facut baie in valuri si am inotat si apoi m-am plimbat pe plaja pina la un promontoriu foarte frumos, stinci si iarba si cocotieri si ma preagateam sa ma asez pe o stinca si sa meditez la cele profunde ale vietii privind marea ...cind am vazut ca sunt inconjurat de cacati. La propriu...umani, proaspeti, cu toate atributele lor relativ la forma, textura, miros, etc. Aceasta constatare a avut darul de a ma scoate din starea de pre-meditatie si m-a adus intr-o stare mai pragmatica, incercind sa "ies din cacat" la propriu. Dupa ce am reusit chestia asta, sarind din stinca in stinca ca o capra neagra carpatina supraponderala , nu m-am putut totusi sa nu remarc simbolismul acestui episod. Asta e Africa adeseori: un loc superb, care te fura, numai ca sa realizezi ca e plin de cacat de fapt.

Last evening, in Freetown, Sierra Leone, I went to the beach in front of my hotel. I played in the waves, had a swim, and then I took a walk along the shore up to a beautiful rocky promontory reaching out in the sea, with wonderfully green grass and palm trees and spectacular granite outcrops…I looked around for a place to sit and meditate about the more spiritual side of life, while looking at the sea. And I realized that I am surrounded by shit. Literally - human, with all its attributes regarding shape, texture, smell, color, etc. This realization pulled me out of the pre-meditation stage into a much more pragmatic state of mind, prepared to get out of the shit hole I was in. I succeeded in the end, without any “accident” jumping from rock to rock like a graceful chamois…an overweight one…Looking back at the incident I could not avoid realizing the symbolism of it all. This is so like many places in Africa: a magic place which charms you only to realize it’s full of shit …

Book review - Engage by Brian Solis

I just finished “Engage!” by Brian Solis, one of the gurus of Social Media. I should say first of all that the title is very appropriate. If there is one attribute of social media work that stands apart is the need to engage : your internal partners, your stakeholders, your customers, the trendsetters and most of all, your own “comfort zone”. There is no way to get around this. Highly sophisticated monitoring software can help only with pointing out your targets and sometimes, some of the qualitative characteristics of the conversations surrounding your subject. But what Solis points out very vividly is that right now there is no way you can get around humanizing the communication process. Automated replies are suicidal in this communicational environment.

Reading this book I also had the revelation of WHY is social media marketing campaigning such an efficient communication tool. Simply because it allows the best possible targeting and segmentation. The digital track of every conversation or input on a subject can be analyzed statistically and the eventual marketing intervention can be focused literally to the individuals judged/identified statistically to be the most appropriate influencers and trendsetters. And once you identify a limited number of individuals you CAN send out humanized “signals” and ENGAGE in CONVERSATIONS. You can develop strategies and the Social Objects as Brian Solis defines the communications products of Social Media to influence the influencers!! As long as you are serious about engaging them. What a distance from your classic communications approach in which you managed at most to make an audience segmentation of thousands and the message was by default a general, impersonal one and measuring the feed back was something that happened, if you were really professional and had the resources, usually at the end of the campaign when you had no more time and resources for corrective interventions….

Brian also has a very profound sociological approach, with a very interesting networking theory and details the social stratification and social order of the networks. But it is also the book of a practitioner, not a theoretical essay. I was especially impressed by his insistence that all responsible parties in an organization should be on board and again, ENGAGED, when discussing the social media campaign of a brand. Probably, like many in PR, he has had production managers and such like that believe that if they don’t hear criticism, it doesn’t exist !

A very useful book as an eye opener for those, like me that thought they knew something about social media but were not exactly sure…