Intâmplări din Camerun

De mult timp mi-am dorit să scriu despre aceste episoade. Imediat după ce am venit în Brazilia, eram încă sub impresia negativă a ultimelor luni din Camerun care au fost deprimante, și nu am putut să scriu. Inactivitatea forțată din timpul pandemiei m-a împins la treaba și am scris rândurile de mai jos.

Fiica lui Jean

Jean este grădinarul nostru. Nu este un grădinar foarte bun dar pentru mica noastră grădina este OK. Vine jumătate de zi de doua ori pe săptămână, tunde petecul de iarbă,  dă cu motorină pe lângă gard anti șerpi, mai stropește o plantă, tunde ficușii care cresc exploziv, pune chimicale în piscinuța noastră, mai mătură curtea...Avem o înțelegere că-i dau mașina de tuns iarba când plecăm de aici dacă rămâne angajatul meu până atunci și este foarte punctual și prompt! Altfel e un tip rezervat și muncitor, îmi place de el.

Într-o dimineață ies să plec cu treabă îl văd tunzând iarba și îi arunc un „Comment ca va, Jean!” la care primesc neobișnuitul răspuns „Ca ne va pas, patron!”. Nu obișnuiește să facă drame să ‘puste-un franc  așa că îl chem să-mi zică ce s-a întâmplat. „Fetița mea de doisprezece ani stă să nască și este prea mică să nască normal. E la spital, dar doctorii cer bani pentru o cezariană și nu am!” Sunt mut un moment, nu-mi revin, cred că am înțeles greșit.  In câteva minute lămuresc sordida poveste, și mi se face greață, încă o dată.

Încurajată de mama ei, fetița abandonează școala și pleacă de acasă cu un șofer de taxi care o „ține” până când e cu burta mare și apoi o alungă. Fetița se întoarce acasă. La termen, când stă să nască și încep contracțiile se duce cu mama ei la spital. unde doctorii cer 200,000 CFA – cam 500 de dolari , cam cât câștigă Jean în cinci - șase luni – ca să-i facă operația. În timp ce vorbim, fata stă pe treptele spitalului, cu contracții, cu o mamă imbecilă, și așteaptă...Ce? O minune? Să moară  acolo?

Nu am banii ăștia la mine, e o sumă foarte mare pentru Camerun. Îl urc  pe Jean în mașină și pornesc către bancă, unde este unul din puținele locuri cu un ATM de la care pot să scot cash. Pe drum o sun pe Doina și îi spun grozăvia. Evident că o să-i dăm banii ăștia dar îl condiționăm să se întoarcă fata la școală. Dacă nu o face, îl ameninț că o să-l dau afară. De la bancă îl urc într-un taxi să ajungă cât mai repede.

Nașterea se termină cu bine. A doua zi, Jean vine să-mi mulțumească.  Copila mamă se întoarce la școală, în următorii ani Jean îmi arată poze cu ea în uniformă de scoală, și-mi spune ce se mai întâmplă. Nu a mai plecat de acasă, dar... Nu pot să nu mă gândesc:  ce s-ar fi întâmplat dacă nu ieșeam din casă și nu-l salutam pe Jean, care de obicei nu-mi vorbea neîntrebat, sau dacă eram plecat din țară, așa cum eram adeseori... Încă o fetiță care murea cu zile, o statistică sau nici atât... 

 

SI CA VENII VORBA DE SCOALA...

A devenit axiomatic că dezvoltarea unei țări, bunăstarea oamenilor este direct dependentă de creșterea capitalului uman, în principal sănătatea și educația...Ambele sisteme sunt sub o presiune mare în Camerun care adeseori depășește capacitatea statului, atât din cauza natalității enorme cât și a lipsei de capacitate și de asemenea a lipsei de interes...Copii și morții nu votează...și chiar dacă ar vota...

În principiu, școala este gratuită. Doar în „Principiu” localitate care de fapt nu există 🤔. La începutul fiecărui an școlar părinții trebuie să plătească o sumă destul de mare, un fel de contribuție voluntar-obligatorie. Și asta că să stea cam 60-80 de copii într-o clasă făcută pentru 30, în trei schimburi, cu aproximativ un manual la 16 copii. Dacă un copil ajunge să știe să scrie și să citească în franceză prin clasa a cincea este bine...   In schimb se joacă mult fotbal! Nu cred să fi trecut vreodată pe lângă o școală, sau pe lângă terenurile de fotbal amenajate de primărie sau de comunități fără să văd un meci... 

 

SPARGEREA

Ca orice funcționar aparținând sistemului UN, avem obligații de securitate. De exemplu, nu avem voie să circulăm noaptea, la ora 6.30 – 7.00 trebuie să fim undeva în siguranță. În plus, specialistul în securitate inspectează casa unde vrei să locuiești și face recomandări pentru întărirea securității. In cazul nostru a venit un tip s-a uitat, a comentat că suntem înconjurați doar de case de localnici tradiționali, ceea ce nu este neapărat rău,  și a recomandat să mai punem un rând de sârmă ghimpată și o lampă să lumineze un colț de casă mai vulnerabil. Însă nu a văzut celelalte slăbiciuni ale casei, pe care le-a exploatat hoțul nostru..
 

Bineînțeles, trebuie obligatoriu serviciu de pază, unul ziua și doi noaptea și angajăm G4S care face paza și la biroul Băncii. Ca să fiu liniștit, instalez și câteva camere video, monitorizate din ghereta paznicilor de la intrare. Paznicul de zi, Gilbert este un tip excelent, atent, cu inițiativă, face o mie de chestii pe lângă stricta pază, e de aur!  Paznicii de noapte sunt o catastrofă. După ce i-am văzut de câteva ori că dorm în camera anexă a menajerei,  i-am schimbat și am cerut să fie monitorizați dar cred că adoarme și supraveghetorul lor...Rarisim, îi mai aud patrulând noaptea.

Gilbert

Câinii mei nu sunt câini de pază...Clara, bracuța mea este o minunată vânătoare, dar a fost toată viața ei descurajată să latre la oameni, mai ales după trei ani de America unde te dau oamenii în judecată daca se sperie de un lătrat. Angie, metisa mea de bichon de pe străzile Yaounde are trei luni și încă nu știe ce e aia pază. Ele dorm în coșulețele lor la noi în dormitor.

Cam ăsta este dispozitivul nostru de pază și apărare...Paznici, camere, sârmă ghimpată, ferestrele de la parter cu grilaj, câini...Ne simțim în siguranță până când...

Într-o dimineață, suntem într-o oarecare întârziere, ne grăbim să o duc pe Ana la școală și pe Doina la servici,  ca de obicei mi-am rătăcit portofelul așa că plec fără el. Actele le țin separat. Mă întorc acasă să mă apuc de lucru și tot nu găsesc portofelul...Apoi văd că aparatul meu de fotografiat nu mai este pe etajeră, calculatorul Anei lipsește și el...Îmi aduc amine că Angie a lătrat azi noapte și am certat-o bănuind că latră paznicii care fac rondul...  A tăcut săraca...O inspecție rapidă arată că fereastra de la terasă a fost forțată și e deschisă, că sunt urme de picioare murdare pe pereți pe lângă coloanele care au ajutat hoțul să se cațăre pe terasă.  Același urme arată cum s-a cățărat pe ghereta paznicilor și a coborât în curte. Înregistrarea video arată un tip slab care se uită direct, de la 10 cm în camera amplasată pe gheretă.   

Cred că lătratul lui Angie și vocea mea au întrerupt hoțul așa că nu a apucat să fure prea multe iar arma mea de vânătoare a scăpat. Nu cred că încuietoarea dulapului ar fi rezistat prea mult. Oricum este o pagubă, dar mai grav este sentimentul de violare, de nesiguranță pe care îl avem acum.

Poliția vine, îmi ia o declarație, și îi ține pe gardieni două zile la interogatoriu, fără nici un succes. Nu-i interesează amprentele clare de pe geam, nici video-ul cu fața hoțului. Oricum, nu există baze de date cu infractorii. Aflu după aia că este un hoț bine-cunoscut în zonă, a spart mai multe case. Cel mai probabil este că plătește poliția pentru protecție...

Până reușim să punem grilaje la toate ferestrele și ușile casei și să ne asigurăm (pe cât posibil) contra unei spargeri dorm cu pușca încărcată în dormitor. Reacția G4S este dezgustătoare și îi concediez. Îmi pare rău de Gilbert și îi fac o ofertă să lucreze direct pentru mine dar refuză și îl înțeleg.

Angajăm altă companie care are un sistem de verificare a gardienilor zi și noapte să se asigure că sunt vigilenți și suntem mulțumiți de ei până când, într-o dimineață...

NE ÎNNEBUNEȘTE GARDIANUL

Alphonse este noul gardian de zi. E un tip relativ tânăr, rezervat, a fost profesor de școala, căsătorit, cu copii. Ziua stă și citește Biblia în loc să urmărească monitoarele și alte chestii, dar e OK. Îl surprind de câteva ori că se uită urât la mine, sau după mașină când pleacă Doina. Nu-mi place dar asta este realitatea cotidiană în Camerun. Majoritatea camerunezilor au resentimente...Suntem mai bogați, privilegiați albi...ei sunt săraci, au o istorie tulburată cu colonialiștii francezi și care încă nu s-a uitat și rasismul este flagrant.  Mă enervează o dată că nu deschide poarta când vin cu mașina și durează minute bune până când în sfârșit, o deschide. Îl pun pe Clement, șofer-ul să se intereseze discret. Poate era omul la baie, ceva...Nu... Își făcea rugăciunea și nu putea fi deranjat ...Asta nu este Ok și Clement îi transmite mesajul, nu vreau să fiu eu Titi duru. Se uită și mai urât.

Deznodământul este paroxismal. Făceam micul dejun, când Doina mă strigă să vin repede cu pușca. Mă reped să văd ce e...Din gheretă se auzeau niște strigăte puternice, care nu se mai isprăveau. Nu este de pușcă încă dar oricum ceva nu este în regulă. Mă duc să văd. Alphonse bate mătănii, cu ochii dați peste cap, într-o transă religioasă și țipă din toți rărunchii ceva ce este o imprecație sau o predică din care nu înțeleg decât „Mon Dieu!” din când în când. Îl chem încet dar nu răspunde, își continuă răcnetele, care au atras deja vecinii ...

Doina nu vrea să iasă pe poartă, și oricum nu prea putem până nu-și termină ce-o fi ce face Alphonse  acolo. Chemăm firma să vină echipa de intervenție cu un alt gardian, sau oricum să-l ia pe fanatic de acolo...Într-un târziu, apar. Alphonse se mai liniștise, doar din când în când se mai auzeau strigăte...Sunt ferm cu ei. Un fanatic religios care se uită urât la soția și la fetița mea nu mai stă nici un minut!

ÎNTÂLNIRI PESTE ANI, MĂRI ȘI ȚĂRI...

Am un contract pentru un studiu regional în Africa pe coridoare de transport minier și merg la un întâlnire cu șeful WWF pe regiunea Africii de Vest care are sediul în Yaounde, la câțiva pași de casa mea.  După o discuție foarte bună mă întreabă de unde sunt și-mi spune bucuros că are în staff o româncă, responsabilă de comunicare, Sânziana Demian și ne face cunoștință. Sânziana este o domnișoară agreabilă și pe loc decidem să luăm o cină împreună cu restul comunității de români care la acel moment, în afară de noi,  mai era compusă dintr-o singură persoana, Mihaela, soția unui diplomat american. Evident la Salsa, restaurantul favorit.

Sînziana Demian

Ne întâlnim, vorbim de experiențele anterioare, Sânziana a avut o istorie de excepție, a studiat la New York, a lucrat cu gorile în Virunga, în Congo, a trăit momente tensionate în timpul războiului civil în estul Congo-ului,  povestește cu mult talent.

Remarc accentul și vocabularul ei ușor ardelenesc, Doina se trage și ea de pe lângă Cluj așa că o întreb, curios:

„Sânziana, de unde ești de loc de fapt? Ai accent ardelenesc!

„ Păi am crescut la Cluj, dar sunt originară de fapt din Argeș. Dintr-un sat din Muscel.”

Pe loc mă năpădesc amintiri și senzații...”Toate verile copilărie mele, până în liceu și după aia chiar, le-am petrecut în satul Nămăiești, acolo în Mușcel, stăteam în gazdă în sat, lângă Mânăstire !”

Ochii mari ai Sînzieniei se fac enormi! „ Nu se poate! Sunteți din familia Petrescu care a venit zeci de ani în gazdă la bunica mea?”

Am și eu un șoc „ Tu ești fata lui Nușa (Elena) și Horia Demian[1]? ! Te-am văzut când eu eram student și tu aveai cam doi sau trei ani ! M-am jucat cu tine în curtea bunicii tale!”

A urmat evident un potop de amintiri și vești...”Coana Bulibașa” pe cerdacul căreia am învățat să merg, avea atunci 99 de ani și era încă într-o super formă, Nușa se pregătea de premiera ultimei ei piese...Pierdusem urma familiei. Fusesem la Nămăiești de mai multe ori recent și o căutasem pe vechea noastră gazdă, însă se mutase la Cluj și vecinii nu aveau adresa...Împrăștiasem cenușa mamei mele pe dealurile de acolo ultima oară...

Păstrez legătura cu Sânziana, acum mămică și ea, făcând-o fericită pe Coana Bulibașa care se vede în sfârșit străbunică la 102 ani! Mi-a trimis o scrisoare a mamei mele scrisă prin 62, în care anunță sosirea în sejurul nostru anual, instrucțiuni la ce oră să vină căruța la gara din Câmpulung să ne ia...

EBOGO

Nu toate erau strâmbe în Camerun! Yaounde și împrejurimile sale ofereau și momente foarte plăcute. Unul din locurile preferate pentru o evadare în natură era Ebogo. Mai precis, „Site touristique d’Ebogo”. La o oră jumate de Yaounde, pe un drum destul de bun, era „un resort” să zicem: un mic restaurant, câteva bungalow-uri decente într-un parc curat și agreabil pe malul râului Nyong, și pirogi, cu ghizi foarte buni și poți face plimbări prin junglă, pe râu cu piroga, prin păduri inundate absolut speciale în sezonul ploios. Un copac absolut imens este unul din punctele de atracție cele mai vizitate, dacă te aventurezi pe poteca din junglă.

Natura era splendidă...Râul era limpede și liniștit, ca o oglindă...era o mare plăcere să aluneci în pirogile grele dar stabile, pe lângă malurile cu stuf, sau prin pădirile inundate ca într-un adevărat labirint plin de liane...sau ăla e un piton?

Alteori ne plimbam prin junglă...Lunca Nyong acolo încă mai are junglă primară, cu copaci imenși la umbra cărora nu prea crește vegetație deci se poate merge relativ ușor (chestia cu băștinațul cu maceta care croiește drum e doar in filme și eventual în zonele de junglă secundară, recentă). Întîlnim poieni cu mici sălașe de autochtones BAKA, un fel de pigmei...maimari, dar tot așa de retrași și nomazi ai pădurii.

Toată afacerea cu "resortul" era un proiect comunitar, care primise ceva asistență tehnică de la Peace Corps, cred, și care funcționa foarte bine fără alt sprijin financiar. Erau tarife fixe pentru plimbări standard dar puteai să faci ce plimbări voiai dacă te înțelegeai cu ghidul. Am venit de multe ori aici, uneori peste noapte, cu prieteni, cu familia, dar și singur la pescuit sau vânătoare. 

Ghidul meu, Rafael, devenise un prieten îl vizitam acasă, era chiar un tip special, profund atașat de natură și de locurile lui. Ne-a dus prin păduri în locuri ferite, la sălașe de pierdute în junglă unde oamenii trăiesc modest, din ce le oferă pământul...Era un cunoscător al plantelor, era o farmacopee ambulantă  și un bun tracker.



















Aveam un plan să aduc o canoe demontabilă și să cobor măcar o parte din Nyong împreună cu Rafael, dar nu am reușit...

Sanctuarul de primate de la Mefou (https://www.facebook.com/ApeActionAfrica/)

Cam la o oră de Yaounde, la capătul unui drum desfundat (în sezonul ploios accesibil numai cu un 4x4) într-o pădure încă virgină, cam pe 100 de ha, donate de un camerunez luminat, se află sanctuarul de primate de la Mefou. Aici se aduc aproape toate primatele care sunt recuperate de la oameni sau găsite rănite în pădure, etc. În Camerun este interzis să capturezi, să comercializezi sau să deții animale sălbatice. Legea se mai încalcă, animalele ar fi sortite pierii dacă doar ar fi eliberate aiurea, așa că sanctuarul are clienți.    

De la gorile enorme, silverback,  până la mici maimuțele căt palma, trecând prin cimpanzei, mandrini și babuini, aproape toate speciile de primate se regăsesc aici, îngrijite cu dedicație de voluntari care vin din toate părțile lumii! Fiecare specie este în unul sau mai multe grupuri, alese încât să fie compatibilitate între indivizi și stau în țarcuri imense care, chiar dacă nu le dau o impresie de libertate, cel puțin sunt mai în largul lor și pot să aibă spațiul individual necesar, ceea ce la primate mari, cum ar fi gorilele sau cimpanzeii este important.

Voluntarii camerunezi sau occidentali, majoritatea biologi, etologi sau veterinari  au fiecare însărcinări precise. Unii sunt ghizi alții, fete în special,  sunt doică pentru puii care nu au mame – și trebuie să stea cu bebelușii lipite de ele 24/24 și 7din 7. Cheltuielile centrului, în special cu hrana sunt considerabile, așa că orice contribuție este apreciată!

Insula cimpanzeilor https://www.association-papaye-france.fr

Pe rețeaua de bârfă a expatriaților aud de un alt sanctuar, dedicat cimpanzeilor, pe fluviul Sanaga, aproape de vărsarea în Atlantic, nu departe de Douala. De fapt, ca să ajungem acolo, lăsăm drumul național asfaltat aproape de Edea, și urmărim o pistă de pământ, printre plantații de palmier, mai bine de o oră până ajungem la un sătuc, de unde luăm o barcă și ajungem la camp-ul asociației Papaye. Și această inițiativă este una privată, un ONG francez care se bazează pe donații și lucrează cu guvernul Camerunez care le trimit puii de cimpanzei recuperați de la braconieri. In general, braconierii ucid cimpanzeii pentru carne și să le fure puii care sunt vânduți ca animale de companie.

Ajunși la camp, suntem întâmpinați de Bosco, „mămica” puilor de cimpanzei, care ne pune să ne scoatem ceasuri, verighete, lanțuri, portofele, orice chestie care ar putea deveni obiecte de joacă pentru cimpanzei intrusivi!

După care, puii sunt scoși din căsuța lor, și plecăm la o plimbare împreună!! Este o experiență de neuitat. Puii se împrietenesc cu noi imediat, ni se urcă în brațe sau ne trag pe potecă să mergem cu ei. Unul din ei, tot trage în jos de pantalonii Anei și Bosco ne explică că este curios să afle sexul Anei, 😄!  Stăm cam o oră și nu ne mai vine să ne despărțim de prietenii noștri care sunt absolut fermecători, ghiduși, sociabili! 

Însă să nu uităm: deși suntem veri, sunt animale sălbatice și locul lor nu este în brațele noastre ci în pădurea ecuatorială.  Sanctuarul a primit în folosință de la guvern două insule pe Sanaga, unde sunt duși cimpanzeii maturi, odată de părăsesc „grădinița”. Cimpanzeii nu înoată, așa că sunt efectiv captivi dar în siguranță pe aceste insule. Ne îmbarcăm într-o pirogă și mergem să-i vizităm...Cum insulele nu sunt suficient de mari să le asigure hrana, ei primesc în fiecare zi hrană de la asociație așa că vin rapid să-și primească rația de banane pe care, avizați din timp, le-am cumpărat pe drum.    Este o știință întreagă să formezi un grup de cimpanzei, nu poți să introduci cu forța un individ nou, sau un grup nou. S-ar bate cu ferocitate. Așa că „socializarea” noilor indivizi de face cu atenție, cu răbdare. Grupurile de pe insule au oricum proprii lor pui. Odată bananele primite și mâncate, unul din grupuri nu face un secret din faptul că vor să fie lăsați în pace și aruncă cu crengi în noi. Absolut nerecunoscători !!

Minunată inițiativă! Mă gândesc cu amărăciune că explozia demografică africană și faptul că nu se adoptă tehnologii moderne de producție agricolă duce la diminuarea habitatului animalelor într-un ritm   alarmant. Atât cei de la Mefou cât și cei de aici, de la Papaya, ar vrea să reintroducă în natură primatele lor, odată ce se formează grupuri care ar putea rezista în natură, însă nu se găsesc habitate pentru ele care să le ofere siguranță.

 Mont Febe

In „Cartea de la San Michele” Axel Munthe, unul din autorii mei favoriți,  a creat un citat devenit celebru: „Sufletul are nevoie de mai mult spațiu decât trupul!”

Niciodată nu am simțit mai pregnant validitatea acestui citat ca în timpul șederii noaste în Yaounde. Trăind într-un mediu care dacă nu era chiar ostil oricum era neprietenos, într-o casă care era   un fel de enclavă printre casele modeste, uneori mizere ale autochtones  , aveam, vrând - nevrând un sentiment de asediați destul de angoasant, și care  a făcut ca ultimul an să ne fie din ce în ce mai greu. Cu atât mai greu era pentru Doina care lucra zilnic într-un birou a cărui proastă faimă, de mediu neprietenos și tensionat se confirma în fiecare zi. Poate am fi clacat nervos sau oricum ne-ar fi fost mult mai greu dacă nu era Mont Febe.

Mont Febe este o colină destul de înaltă, care domină Yaounde.

Parte din ea este o „Pădure urbană” protejată, și parte din zona tampon a palatului prezidențial, o altă parte este ocupată de terenul de golf, un parc minunat, care este deschis publicului când nu sunt turnee oficiale, o altă parte, învecinată este un „parcours sportif” , un parc unde oamenii pot să alerge, să joace tenis sau fotbal, să facă gimnastică aerobică, etc...Cartierul nostru este ca o pană între pădurea urbană și terenul de golf, ideal ca să ne bucurăm de toate! Terenul de golf era plimbarea noastră de predilecție, cu Clara și Angie alergând libere peste tot, o bucurie să le vezi așa de haioase, rostogolindu-se în iarbă! Pădurea urbană era un loc excelent să continui antrenamentele cu Clara sau doar să facem lungi plimbări. Și parcursul sportiv a fost intens folosit, dar ne-am mai „răcit” după ce o franțuzoaică a fost trasă în tufișuri și ...

Dar ceea ce era cel mai important, ceea ce ne salva sufletul de la angoasa zilnică era priveliștea colinei, verde și pură, care te liniștea și-ți aducea pace. Iar priveliștea  apusului de soare în spatele copacului mopani nu-mi va pieri niciodată din memorie.

Terenul de golf și hotelul Mt Febe

Privelise de pe balconul nostru

Un Mopani la apus...

Panorama Yaounde de pe Mt Febe

Alex

Podișul central al Camerunului are peisaje minunate, coline domoale acoperite de o silvostepă în care alternează zone de savană cu iarba elefantului de până la doi metrii înălțime și care poate să te taie ca un brici, cu corpuri de pădure mai mari sau mai mici. Piste de pământ duc la sătuce uitate de lume. Pe alocuri, la capătul unor poteci firave prin savană sunt parcele cultivate cu manioc, mai rar cu porumb sau legume. In aceste culturi, și distrugând parte din ele, se ascund potârnichi africane, francolin , sau mai rar bibilici sălbatice. Sunt păsări foarte atente și deștepte, greu de prins și sătenii sunt bucuroși că îi mai scap de un dăunător. Fără câini specializați pentru păsări și fără arme bune cam greu să le împuști...Iar fără un ghid care să știe fiecare potecuță, fiecare șef de sat, imposibil...

Alex este ghidul meu de vânătoare. Ne- a făcut cunoștință un francez, și el vânător de păsăret ca și mine, dar cam obsedat să ucidă. Nu știu ce-o face cu atâtea păsări! După două trei ieșiri împreună mergem separat. Eu sunt mult mai relaxat, dacă iau două, trei bucăți de francolin sunt mulțumit. Dacă împușc mai multe, împart cu Alex. Vânătoarea este un prilej să ies din casă, să fac mișcare, să cunosc zona, iar pentru câinii mei dragi, Clara, mai târziu a doua cățelușă brac, Bela să-și realizeze destinul de câini de vânătoare. Și pentru aventura umană... Cred că în măsura în care un tracker african se poate împrietenii de un vânător european, m-am împrietenit cu Alex. Cine nu știe sentimentele care se leagă între parteneri de vânătoare nu va înțelege bine această relație...

Cum nu există alt ceva de făcut, aproape în fiecare duminică, în timp ce oamenii sunt la biserică sau acasă, ca să nu-i deranjăm  sau să-i speriem cu focurile, mă întâlnesc cu Alex în satul lui, Bachenga, cam la 70 km de Yaounde. Alex, înarmat cu o machetă să ne croim drum prin savană și cu ranița mea în spate pornim la vânătoare prin lunca fluviului Sanaga, uneori pe potecuțele dintre câmpuri, uneori de—a dreptul prin savană, patrulând plantațiile de manioc sau arahide, izvorașe, zone cu vegetație deasă unde potârnichile se simt la adăpost de ulii și au mâncare din belșug. Și evident, vorbim despre toate cele...La întoarcerea de la vânătoare, întotdeauna ne opream la cârciuma din sat unde pe banchete, afară beam câte o bere rece (daca era curent) și se dădea mare în sat că are un client alb, cu mașină SUV...sau mergeam la el acasă, unde familia făcea clacă să curețe păsările....  

O bere la magazinul din Batchenga

Discuțiile noastre erau și niște ferestre spre Africa...Alex era , ca majoritatea camerunezilor superstițios, era un vindecător (guerisseur) care știa planele medicinale locale și tot felul de leacuri și poate chiar cocheta cu vrăjitoria...Care este interzisă în Camerun, dar foarte răspândită. Și cum acolo granița între tradiție, superstiție, leacuri băbești și vrăjitorie este foarte neclară...să o lăsăm așa.

Într-o zi ajungem la o plantație de manioc in care văd legată o bocceluță de pânză roșie...

’Ce e asta, Alex?’

 „E un talisman care protejează plantația”  

  „ ?”

 „ protejează recolta de hoți...Vrăjitorul a descântat plantația și a vândut talismanul proprietarului, așa ca să știe oricine trece că plantația este protejată”

„ Și oamenii cred chestia asta? Chiar nu mai fură?”

 „Non Monsieur Dan Petrescu, este primejdie mare dacă cineva nu respectă descântecul!

Poate să cadă mort!! Sau să-l muște un șarpe, sau să i se îmbolnăvească copilul...

Și ce e în bocceluță, hai să vedem!

Nu, nu! E pericol mare, nu puteți!! Sunt plante fermecate, alte lucruri, numai vrăjitorul le știe... „

La câtva timp , altă vânătoare, altă tarla de manioc, o altă bocceluță...

”Și câmpul ăsta e descântat, Alex?

Oui Monsieur...

Contra hoților, nu?

Nu Monsieur, ăsta este talisman pentru recoltă bună!!

De unde știi?

După culoarea talismanului, acesta este maron! Dacă îl pui ajută să crească recolta...

Wow! Bună chestie, de ce nu-și pune toată lumea?

E foarte scump...Nu-și permit decât cei cu câmpuri mai mari, sau care au probleme ..       

.....

Împușc pentru prima oară niște bibilici (o adevărată performanță vânătorească) și îi povestesc lui Alex despre tradiția românească a botezului vânătoresc...Culmea este că eu chiar cred în această superstiție...Am pățit-o pe pielea mea. Nu faci botezul, nu mai primești vânatul respectiv.

Alex îmi confirmă că și ei au această ceremonie, și că el este inițiat să o facă...Ceea ce îmi întărește convingerea că face parte dintr-o societate africană inițiatică a vânătorilor...Și se oferă să mă „boteze”. Desigur, trebuie să plătesc inițierea dar ne rezolvăm cu câteva cartușe...Așa că la sfârșitul zilei, în fața tabloului de vânătoare, urmărit atent de cățelușa mea, Alex taie o creangă stufoasă și începe să mă „măture” să mă șteargă cu frunzele în timp ce incantează ceva în limba locală, Eton...

 Îi cer să-mi  zică și în franceză...

” Fie ca vânatul să nu te vadă,

fie ca gândurile lor rele să nu te atingă,

fie ca spiritele să te ajute,

să te poți apropia de vânat”

.....

                  Așa că la sfârșitul zilei, în fața tabloului de vânătoare, urmărit atent de cățelușa mea,

Alex era un tracker foarte talentat. Imita excepțional de bine chemarea francolinilor și de multe ori ne-am orientat așa către vânat...Iar la urme era un vrăjitor. De mulți ani umblu prin natură atent la urme așa că nu sunt total pe lângă acest meșteșug, dar Alex era chiar un vrăjitor...Ne întoarcem la mașină după câteva ore de vânătoare și găsim mașina spartă și o geantă în care aveam niște acte, ceva echipament dispărută. Alex a luat urma hoțului pe pământul bătătorit al pistei și am mers pe urmă cam 15 minute până am dat de un drum de asfalt unde evident, nu mai era ce sa faci...La câteva sute de metrii erau niște barăci și ne-am dus acolo...Erau barăci de pușcăriași aduși la muncă la un șantier...Era evident unde mergea hoțul meu...Bineînțeles că nu am reușit să recuperez nimic.

Cu Clara...

....

Si un an mai târziu cu Bela

  O singură dată m-am supărat rău de tot pe Alex. După ce cățelușa mea Clara a murit, săraca (a făcut un cancer) am cumpărat cu Alex un câine local, să ne mai ajutăm cu el. Nu era nici foarte bun la vânătoare, nici simpatic sau loial. Așa că nu am fost foarte necăjit când am aflat că a turbat și a trebuit să fie împușcat. Și așa, printre altele, îmi spune și că o nepoțica de-a lui, pe care o știam, a fost mușcată de câine. Era o fetiță tare simpatică! Spre îngrijorarea mea, îmi spune ca nu i-au făcut nici un tratament! Explodez, o chem pe doctorița mea din Yaounde care îmi spune că trebuie să facă imediat o serie de 5 vaccinuri  la institutul Pasteur din Yaounde.  Alex ridică din umeri și-mi spune că nici părinții copilului, nici el nu au banii pentru tratament. Ceea ce știam nu era chiar adevărat, ei aveau toți culturi de cocoa, pe care o vindeau foarte bine. Desigur, nici bogați nu erau! Așa că scot eu banii care îi aveam și care ar fi trebuit să ajungă. Mă simțeam într-un fel responsabil, dacă nu aș fi fost eu, nu ar fi fost câinele acolo...

Plec în misiune și mă întorc după o lună, merg în prima duminică la vânătoare și-l întreb de tratamentul fetiței.

Ah , monsieur, nu am putut să facem decât patru injecții!

Dar de ce ? Trebuie neapărat cinci, altfel poate să facă turbare să moară!

Nu ne-au ajuns banii! A trebuit să plătim și transportul și nu au ajuns pentru cinci injecții!

Am simțit că mi se urcă sângele la cap!!

Alex, cât te-ar costa să faci înmormântarea și funeraliile fetei?

Mult, monsieur, destul de mult?

Mai mult decât ultima injecție, nu?

Mult mai mult!!

Nepoțica ta poate să moară dacă nu-i faci tratamentul complet, OK! Și sunt foarte supărat că nu vă pasă de ea! Dacă nu duceți fata la tratament pe banii voștri, imediat, să știi că nu mai vin la vânătoare cu tine, și nu mai vezi nici un ban!!

Fetița și-a terminat tratamentul.


 

Ilomba, Kribi

Kribi este principala stațiune turistică la Atlantic, un fel de Mamaia a Camerunului....Are o plajă superbă de zeci de km, mărginită de palmieri, hotelașe cochete, chiar un cazinou (unde crupierii sunt români), o piață de pește fantastică, unde poți să-ți alegi peștele care-l vrei și să-l pui pe un grătar chiar acolo să mănânci, mai multe restaurante acceptabile, etc...In apropiere este o cascada foarte frumoasă, unde râul Lobe cade de la înălțime direct în mare – Les chutes de Lobe- iar pentru câțiva franci poți face o excursie cu piroga pe râu, să vizitezi un sat de pigmei Baka, o populație încă primitivă, vânători nomazi, care locuiesc în adăposturi improvizate din crengi...și unde turiști nesimțiți le aduc votcă și rom în sticluțe mici ca să facă poze cu ei... altă poveste și asta.

Kribi este refugiul preferat al expaț-ilor din Yaounde și Douala. Faci cam trei ore jumate, patru ore de la Yaounde, cea mai i mare parte pe șoseaua morții dintre capitală și litoral, cu zeci de mașini accidentate, răsturnate pe margine...Te mai temperează să nu o calci prea tare...

Cel mai plăcut loc este fără îndoială hotelul Ilomba. Care este numele unui copac african al cărui lemn este folosit la tâmplărie, dar în cazul hotelului era un copac ilomba sacru care crescuse pe locația hotelului, și din care se mai păstra o bucată....Este ținut de o franțuzoaică mai în vârstă, Elisabeth, căsătorită cu un camerunez.  Este o serie de bungalowuri, modeste dar curate și decorate cu bun gust cu artefacte africane și teme litorale, într-o grădină luxuriantă. Un restaurant grătar pe plajă, unul mai formal în incinta, un bar – terasă de lemn unde te poți relaxa cu un drink privind valurile...Totul curat, cu un serviciu eficient...dar să mă opresc că încep să sun a reclamă...   

  După ce am descoperit acest loc nu am mai stat în altă parte. Bineînțeles că este tot timpul ocupat, trebuie să rezervi din timp, iar când ajungi aici, parcă ai fi în parcarea unui eveniment monden din Yaounde:  ia uite, mașina consulului xxx, ah, și colegul Y e aici, și...etc, etc. Însă plaja imensă și modul inteligent în care sunt dispuse bungalou-urile fac să poți să-ți menții intimitatea dacă dorești... 
 

Ne plăcea mult mobila de lemn masiv de pe terasa barului. Rustică, grea, naturistă...O întrebăm pe proprietară de unde o are și ne îndrumă către un producător local. O baracă care stă să se prăbușească, înconjurată de trunchiuri și secțiuni de imenși copaci africani. Am comandat două mese și o bancă, mobilă de gradină,  pe care le-am folosit și în Camerun și în Brazilia. Am botezat toată garnitura Ilomba! 

Prima oară când prietenul nostru Stefan Mera, ambasadorul României în Brazilia a venit la noi, s-a dus țintă la Ilomba și s-a oprit să o admire. La plecarea în Etiopia, am vrut să o luăm cu noi dar am descoperit că fusese atacată de carii și era periculos pentru toată mobila noastră să o mai luăm în container. Așa că, cu mare părere de rău, a trebui să o lăsăm în urmă, dar am dăruit-o ambasadei!



 

[1] Este vorba chiar de jucătorul de baschet și antrenorul Horia Demian, cel mai bun jucător de baschet al României și de Elena Demian, scriitoare, jurnalistă și dramaturgă.