1984 – Nu al lui Orwell, ci al nostru, cam tot atât de
sinistru într-un fel, însă pentru un
geolog prospector tânar de 26
de ani, proaspăt ieșit de pe băncile Universității care face exact ceea ce-i
place, cercetare geologică în Carpații Meridionali, pe care îi iubește, și are
liberatatea pe care numai geologii tereniști o mai aveau pe vremea aceea—viața
e frumoasă! Poate nu găsim de mâncare întotdeauna dar la țară ne descurcăm: un
troc cu un litru de benzină pe ceva
mâncare , mai culegem niște hribi, mai un păstrăv braconat…Lucrez în Mtii
Căpățânei și Parâng cam doi ani. Terenul este frumos, dar greu. Colegii mei din
Făgăraș, unde am lucrat și eu apoi patru ani, au terenul și mai greu, și mai
frumos…Echipament nu primim în afară de
o pereche de cizme de cauciuc pe sezon. Bocancii personali se duc imediat în
terenul neiertator, când ieși în teren cinci, uneori șase zile pe saptămână…Presiunea
pe echipele de prospecțiune din Meridionali este mare…Primul dement al țării a
vazut el un zăcământ de cupru când s-a dus el la vânătoare în Făgăraș și când a
împușcat cam o sută de capre. S-a mai uitat el pe o hartă cu obiective miniere și a decretat: în nord și
vest tovarașii geologi lucrează bine și se găsesc zăcăminte, iar în sud cei de
la București sunt niște leneși și nu găsesc. Să-i descentralizăm, să punem
geologii în șir de trăgători și să găsească odată zăcământul ăla, haideți
tovarași!
Presiunea pentru rezultate și lipsa de pregătire și de
echipament se lasă cu accidente grave și chiar cu moartea a câțiva colegi.
Oamenii alunecă pe torenți și se lovesc mortal,
sunt omorâti de fulgere pentru că
nu știu cum să se apere, cad de pe pereți unde nu ar trebui să se urce
….Prospectorii sunt nemulțumiți. Conducerea întreprinderii, să-i dăm
Cezarului meritul său, face ce poate. Gasește niște bani la
sindicate să ne ia bocanci mai buni și niște corzi și semicorzi și alte
materiale elementare de alpinism, la
protectia muncii se găsesc fonduri și disponibilitate să ne scoată din “producție”
și să ne trimită în tabere de pregătire de alpinism. Și…este angajat ca proiectant domnul Cornel
Coman care se va ocupa și de pregătirea de protecția muncii a tovarășilor
geologi care lucrează în terenuri grele.
Așa a început prietenia mea cu Cornel. Mi-a fost antrenor de
alpinism și de schi alpin.. Spre deosebire de alți colegi care au continuat și au
devenit adevărați alpiniști, cum este Ticu Lacatușu eu nu am avut niciodată
abilitățile necesare. Dar nici nu am avut vre-un accident serios cei șapte ani
cât am facut prospectiune în Căpățâna, Făgăraș, Vâlcan și Apuseni. În schimb afinitățile
personale, modul de a privi viața, pasiunea pentru munte și pentru o cafea și câteva
țigări dimineața…uite așa ne-am apropiat. Apoi, marile schimbări…Cu Cornel și cu
Ticu umăr la umăr în Piața Revoluției, zilele de nebunie de atunci…Confuzia
superbă și speranțe zdruncinate. Cornel care are curajul să se arunce în vâltoarea
pieții sălbatice post decembristă. Eu mai speriat, mai legat de geologie, mă
refugiez în cercetare.
Plec în prima expediție arctică română în iunie 1990. Cornel
este lângă mine, îmi dă sfaturi și echipament. Este singurul expediționar care
îl cunosc.
Mă întorc și stăm mult de vorbă…Ne este clar că în România,
deschiderea granițelor nu înseamnă și ridicarea principalelor piedici în a realiza expediții de succes.
Discutăm despre asta mult. Ințelegem că expediționarul contemporan este un om
care are abilități speciale, de la cele fizice și psihice, la științifice și manageriale.
Astea sunt discuții la o vodca sau la un vin fiert în casa
lui din Fundata. A devenit deja un obicei, o traditie. Plecăm vineri seara sau
sâmbata dimineața în Subarul lui mâna a doua. Ajungem pe seară, dacă este
zăpadă mare suntem așteptați de o sanie cu cai la șosea. Un grătar, un vin
fiert, conversații cu satenii despre oi, pășuni, pădure , munte…și apoi noi
singuri, despre ale noastre personale, căci atunci amândoi eram prinși și chinuiți
de relații disfuncționale – despre expediții, despre politică și economie – ca
tot românul. A doua zi pe poteci de
munte, spre stâna din Fundata, sau spre valea Cheii sau spre Moeciu. Eram așa
de des împreună acolo încât sătenii, amăgiți și de o oarcare asemănare fizică
(amândoi barboși și solizi) ne-au crezut
frați. Să vezi confuzie când a venit în sat și și-a facut casă acolo adevaratul meu frate!!
Anii au trecut, eu am părăsit geologia și am trecut prin
timpuri grele – șomer, în divorț, deprimat. Week-end-urile la Fundata erau deja
singurul lucru către care mă uitam cu plăcere.
Bunul simț, prietenia și îndemnurile lui Cornel, plimbările noastre pe
munte atunci m-au ajutat să nu-mi pierd cumpătul, să rămân sanatos la
minte. El avea bani, eu nu. Era de la
sine înțeles ca el va cumpăra mâncarea și benzina, și mă va invita la masă
…Lasă că o să vina și alte vremuri…Nu-ți fă probleme!!
Lucrurile s-au schimbat.
Am ocupat funcții și slujbe din ce în ce mai responsabile, mai bine
plătite…Viața de familie s-a mai echilibrat, cel puțin la suprafață. Concediile și week-end-urile la Fundata au
continuat, relația noastră strînsă la fel. Și atunci, într-o zi din toamna lui 1998 mă
sună Mircea Toma de la Academia Cațavencu.
Mă invită la o discuție cu Gerard Lucon, un francez care lucrează cu
Handicap International în Romania, dar nu e vorba de lucru. Mă cheamă pentru că
sunt singurul expediționar pe care îl cunoaște. Și este vorba de o expeditie.
Așa au început “Papucii prin Deșert” – brand-ul îi aparține
lui Toma.. Gerard l-a cunoscut pe Mircea
și i-a povestit ce face el în vacanțe – duce mașini uzate dar încă bune,
traversând Sahara, pe care le donează la centre de educatie speciala în Senegal
– copii cu probleme, orfani, delicventi juvenili care aici merg la scoală și
învață o meserie și fac din ei cetațeni adevărați. Un sistem impresionant…
Mircea a avut geniul de a vedea această aventură – expediție umanitară ca un răspuns
la ajutoarele care le primea România atunci…Și noi putem sa ajutăm pe alții!! Acest
prim impuls a dus la o serie de nouă raiduri umanitare pe parcursul a zece ani.
Și cine mai nimerit să facă acest gest, decât Academia… Mircea m-a cunoscut pe
mine și eu l-am cunoscut pe Cornel. Cornel l-a cunoscut pe Călin Vrabie –
realizator video de exceptie și pe directorul de la Dacia. Și așa mai departe. Decizia de a-l coopta și invita
pe Cornel nu a fost un act conștient. Nu cred ca m-am gândit un minut înainte
de a zice: stiu eu pe cineva bun. Era ceva …firesc.
Ne-am întîlnit săptămânal, întâi la Irish Pub, care s-au cam
plicitisit de noi și apoi la redacția Academiei Cațavencu după programul lor. Gerard, un organizator excepțional și foarte
riguros ( porecla lui este Jandarmul!) dar cu un simț al umorului galez s-a
completat foarte bine cu fantezia cațavencilor (Mircea, Patrick de Hillerin și
Stan Constantin – un fotograf de exceptie) și cu seriozitatea aplicată a lui
Cornel, Vrabie și a mea. Mai târziu ceilalti
membrii ai expeditiei, doctorul Florin Costea de la Floreasca care mi-a salvat
fetița de la moarte, mecanicul Constantin
Lascu un geniu al motoarelor și al umorului sec și Nini … de la Aro
Cîmpulung au găsit deja o “cultură organizațională”
de mishto-uri spirituale amestecate cu
seriozitate și muncă asiduă…care a durat aproape un an!! Un an de
întâlniri de pregătire, frustrări, elaborare de cereri de sposorizare, vânatoare
de sponsori…negocierile infinite cu Dacia și cu ARO….și apoi…iată mașinile…Papuci
dublu cabină, pregătite cu atenție de echipa de mecanici de curse de la Dacia.
Important a fost raidul de pregătire de câteva zile în Delta,
pe la Grindul Chituc și Ostrovul Lupilor
să ne pregătim să mergem în nisip, să ne organizăm, cum punem și facem tabara, etc… Cum facem
orientarea cu GPS ( o noutate totală pe atunci) … scoaterea punctelor de pe
harțile franțuzești din anii 50…în desertul Mauritaniei. Elaboram în cabana de
la Grindul Lupilor road-book-ul, lista de echipament obligatoriu, se discutau
scenarii de la ce faci în caz de pană, de atac armat, de polițist beat …Apoi se
stabilește și trusa medicală pe care doctorul echipei, Costea o asamblează. E
pregătit de aproape orice….Se
stabilește ordinea de marș – care va
rămâne sacrosantă. Eu sunt penultimul - copilot doctorul, Cornel ultimul -
copilot mecanicul. Daciile papuc, cu 4x4 comandat electric se comportă excelent
și în noroi și în nisip. Cu roțile puțin dezumflate au o portanță remarcabilă.
Pe tot parcursul raidului, în Sahara, nu ne-am înnisipat decât de câteva ori ,
din greșeală de pilotaj.
Acest program de pregătire a fost replicat la fiecare raid,
la care veterani au pregatit novici și le-au transmis un sistem de lucru
verificat și eficient. Aceasta este secretul a nouă expediții timp de aproape
zece ani fără drame, fără accidente
majore, fără un rănit, fără tragedii. Conducere în convoi, conducere în nisip și
noroi, orientare cu și fără GPS, gătit împreună, disciplină, umor, umor, umor.
Raidul din ‘99 a fost super reușit. Mașinile excelente,
echipa super, aventură la greu! Singura problemă cu mașinile a fost “diluantul”
cumpărat de la pompă pe post de benzină și care ne-a topit furtunele și era să
ne spargă motoarele până ne-am dat seama. În rest, cîteva pene de cauciuc și Cornel
care a rămas cu schimbătorul în mână în mijlocul râului…S-a făcut un haz
nebun de el la care el raspundea cu
același umor și auto mishto …Imi vin
acum, dupa 16 ani, imagini de neuitat. Râsul isteric aprope, de neoprit, la bancurile
și sketch-urile mecanicului nostru pe radio…Cornel, cu el în masină era
terminat, era să crape de râs… în deșertul
marocan, comanda scurtă prin radio de la Gerard: să facem bivouac la adapostul
unei dune în stânga noastră și cinci mașini întorc în același timp, în paralel,
ajung la locul de bivouac și se parchează toate în careu perfect, fără
discuții, mișcările ca ale unui ceasornic elevetian. Și mașina cu polițistul care
ne urmărea, rămas stingher pe sosea, uitându-se dezolat la noi… Cina de creveți
provensali la Essaouira, pe plaja Atlanticului, un foc viu, o sticlă de vin
care trece din mână în mână. Etapa prin deșert, senzațională, cu furtuni de nisip,
cu ghidul nostru tradițional, Wana fluturând-uși bou-bou-ul și indicând pe unde sa trecem
dunele sau trecerile dificile. O poză a
întregii echipe, în pielea goală, cu mâinile acoperindu-ne sexul. Asteptând mareea
joasă, ca să putem rula pe nisipul ud până la Nouackchott. Berea rece la
hotelașul nostru, care la 25 dolari bucata parca îți sta în gât… Noroc că am
baut vreo două până să aflu prețul! Sosirea triumfală la Dakar, rulăm direct la
aeroport să le întâmpinăm pe Florentina,
soția lui Cornel și celelalte soții ale colegilor. După trei saptămâni de rulat
pe două continente am ajuns cu două ore
întârziere față de ora prevazută în Road-book .
 |
| De la stanga: Stan Constantin, Cstin Lascu (Bebe), Calin Vrabie, Mircea Toma, Florin Costea (Doctorul), Patrick de Hillerin, Dan Petrescu (Capcaunu), Cornel Coman, Nini de la ARO- Privind haremul, Gerard Lucon |
Cornel nu a fost
excepțional în acest raid. A fost un membru de bază al echipei, întotdeauna
gata să ajute, să împingă o mașină înnisipată sau să ajute la bucătarie sau să
calmeze spiritele uneori încinse sau să modereze umorul care era uneori…cam
tare. Intotdeauna disciplinat, modest și de nădejde așa cum îl știam cu toții.
Urmatoarea expediție , cea din 2000 a fost, prin comparație,
un fel de coșmar. Dacia, deși fericită de rezultatul primei expediții , era în negocieri
de privatizare și nu considera oportună o altă
sponsorizare. În schimb ARO
Muscel, care ne dăduse un Aro 10 în prima expediție, era excitat și ne promitea
tot felul chestii. Ne-am întâlnit de citeva ori, explicații, promisiuni, etc,
etc…Facem chiar și conferința de presă cu câteva Aro 10 brănduite și expuse
sexi în fața sălii din Piata Victoriei. Echipa se întrunește în formula ușor
modificată dar cu aceiași oameni de baza – Gerard Lucon, Patrick de Hillerin, Stan
Constatin care a devenit un stâlp în pregătirea tuturor raidurilor, Călin
Vrabie, Cornel Coman, Sorin Brebeanu -
un pasionat participant la curse
off-road, eu, și un mecanic mai bine nenumit, sa-i zicem Forrest. Un an întreg
de pregătiri, de strângere de fonduri…ARO ne abandonează în ultima clipă într-un mod jenant – pentru ei, incomod
și periculos pentru noi. Suntem obligați să cumpărăm noi înșine mașinile. Doua
vor fi ale participanților și le pun la bătaie iar trei vor fi cumpărate din puținii bani care îi avem la dispoziție. Sosu
( Sorin Brebeanu) se duce în târg pe Splai și vine cu niște jafuri –
dubițe, care căraseră lapte toata viața
lor…
O firmă specializată pentru pregătirea mașinilor off-road se chinuie,
benevol, să le pregătescă pentru deșert. Apuc să fac doar un drum scurt cu o “lăptăreasă”
și am mari dubii asupra viitorului. Dar a mers în rodaj-până la Constanța și înapoi
- așa că nu pot să mârâi. Cornel se alege cu celalată “lăptăreasa”. In ultimul
moment Cornel nu mai are copilot ( prin retragerea ARO) dar el este hotărât.
“Nu-i nimic, eu o sa merg singur!” Ne
uităm unu la altul și dăm din cap. Stim ce urmează, etape îngrozitor de
obositoare, de 7- 800 de km, în mașinile alea.… Dacă copilotul nu te ține
treaz, nu te schimbă din când în când să te mai odihnești , să dormi un pic,
este foarte greu, chiar periculos. Insă
Cornel așa cum făcea el întotdeauna, își propunea ținte. Era omul
obiectivelor care trebuiau atinse!
Vîrful unui Munte, o anumită performață fizică, o anumită greutate…să
traverseze Groenlanda…De data aceasta obiectivul lui, pariul lui a fost să ducă
singur “lăptăreasa” și s-o predea în Dakar.
Urmează organizarea internă a expediției, cine ce funcții va
avea. La capitolul „Bucătar”…liniste.
Toată lumea vrea să aiba un moment de liniște și odihnă când ajungem la cap de
etapă, nu să se apuce sa gătească, să împartă mâncarea, apoi să strângă, să
cumpere mâncare, discuțiile cu banii, cu gusturile individuale, etc… și atunci
Cornel zice – OK, o să fiu eu bucatar! Oricum am o “laptareasa” singur și o să
intre bine mâncarea și aragazul în ea.
Din nou dăm din cap…Si singur, și bucătar, când o să se mai odihnească
omul ăsta? Desigur este aici este o
masură de egoism în restul echipei. Ar fi trebuit altcineva sa se ocupe de
asta. Dar, într-un mod ciudat, toți realizăm ca de fapt chiar Cornel era cel mai
potrivit pentru aceasta funcție…
Am plecat într-un adevărat coșmar al acestor vehicole, numite ARO 10 că masini nu le poți
zice. Cu niște cutii de viteze și transfer subdimensionate pentru greutatea mașinii,
cu motoare prea slabe, cu o realizare defectoasă, masinile, chiar cele cu o
minimă uzură au fost o permanentă sursă de frustrări. Plecăm de la palatul
Cotroceni, petrecuți de Presedintele Emil Constantinescu, fostul meu profesor
și mentor. Deja după prima etapă o mașina a trebuit re-cablată toata, în prima
noapte la Timisoara. Niște oameni extraordinari acolo, care ne-au ajutat
dincolo de orice așteptări. A doua
mașină, a trebuit să-i refacem cutia de viteze între Timisoara și Arad și apoi
defecțiunile s-au ținut lanț. Nu se mai punea problema să ne odihnim nopțile,
să respectăm road-book-ul. Se mergea non-stop cu opriri numai să reparăm mașinile
pentru că aveam rezervate locurile la ferryboat , în Sete, Franta, și dacă
pierdeam bacul, adio expediție.
Ne mai odihneam în timpul reparațiilor, dacă nu trebuia să
dăm o mâna de ajutor. Cornel, nu avea acest lux, că profita de pauze să ne
hrănească. După 27 de ore de mers … sincopat…ne-am oprit într-o parcare în Franta
și ne-am prăbușit. Mai aveam doar 3- 400 km până la Sette și părea că vom
ajunge…Țin minte și acum sentimentul de eliberare care l-am avut când am putut
sa pun capul pe volan să dorm…. și Cornel singur…
Etapele de șosea în Maroc au continuat să producă efecte din
cele mai neașteptate asupra mașinilor. Iar din păcate mecanicul nostru nu era
de fapt un mecanic ci mai curând un amator mai priceput. Serile la un pahar ne jucam de-a “Ce-o să cadă
mâine?” De obicei la jocul ăsta câstigau mașinile care aveau o imaginație mai
bogată decât a noastră…
La aceste probleme mecanice se mai
adugă și problemele birocratice… Mauritania
refuză să ne dea viza. Ambasadorul nostru în Maroc e un mare suporter al nostru
și un om deosebit și rămâne optimist. Ne îndeamă sa mergem în continuare pe
traseul nostru în zig – zag prin Atlas
și deșertul marocan până la Merzouga și el
va trimite după noi pașapoartele cu vizele să ne întimpine la Al-Dakhla,
ultimul orașel în sudul Marocului, înainte de frontieră. Aceasta ne dă prilejul
să facem o tură la schi. Da – la schi, pe dunele din Merzouga, unele din cele
mai înalte din lume. Aceasta este și ocazia pozei expediției, cu Cornel și cu
mine cu schiuri în brațe, pe cămile, mergînd spre dune…Teleschiurile de la
Merzouga au un mers lin… Facem o coborîre sau două dar nisipul este prea ud ca
să coborîm în viteză. Oricum, schiurile cărate de acasă au fost utilizate…Mă
întreb dacă mai sunt pe acolo…
Ne reîntâlnim cu pașapoartele
noastre la Al Dakhla dar fără vize. Cu toate presiunile făcute de ambasada
noastră, a Senegalului, ale Arabiei Saudite și al altor state prietene,
Mauritania rămâne inflexibila. Într-un schimb neoficial, un diplomat
mauritanian îi dezvăluie ambasadorului nostru și ratiunea. Faimoasa poză în pielea
goală din ‘99 cu subtitlul “Echipa cu Papucii prin Deșert” în deșertul
mauritanian a fost preluată de fluxul agenției France Press și ajunsese și în Mauritania
unde provocase indignare. Insultasem deșertul…
 |
| Cu telecamila spre virful dunelor din Merzouga: Cornel, urmat de Sosu, Forrest si eu ultimul |
Facem consiliu de război și hotărâm
să trecem totuși frontiera, prin altă parte. In loc să mergem la Nouadhibou,
orașul de frontieră, să ne ducem direct
la Choum la aproximatixv 200 km în deșert și să spunem ca am intrat pe acolo, că poate
acolo nu ne cunosc și să ne luam viza acolo. Un plan destul de șubred, mai ales
că frontiera între Maroc și Mauritania este marcată de un baraj de mine lat de
vreo 10 km. Gerard auzise că în afara unui culoar îngust deminat pentru
trecerea obisnuita, care se face de doua ori pe săptămână, cu convoi militar,
mai exista unul, pentru localnici care
nu au nevoie de acte de trecere. Impreuna cu Cornel strabatem souk-ul să facem
aprovizionarea, inclusiv cu apă ( cea mai prețioasă comoditate). Intrebând în dreapta
și stânga găsim în Souk un ghid care cunoaște acest pasaj. Il luăm cu noi la
tabăra noastră, în șantierul portului din Dakhla, ținut de o echipa de
constructori români, oameni foarte ospitalieri. Interogat la sânge de Gerard,
trece examenul și plecăm. Prima etapă, până la frontieră, se distinge prin
faptul că îmi arde garnitura de chiulasă. Așa.. că vrea ea…și lăptăreasa mea
refuză să se mai cupleze în 4x4. Seara
ajungem la postul militar de frontieră, pauză obligatorie binevenită . După ce
îmi schimbă garnitura de chiulasă pseudo-mecanicul Forrest îmi dă
instrucțiunile: NU poți sa accelerezi și să turezi motorul, NU schimba
brusc vitezele și NU frâna brusc că pedalierul tău e pe ducă, și sigur, mergi
numai în 4x2 nu mai încerca sa cuplezi 4x4.
Bineînțeles că nu am ascultat nici
una din aceste povețe pentru că pur și simplu nu se poate. Când conduci în nisip mare, ori mergi în 4x4,
cu turație relativ constantă, menținând o rezervă de putere sau mergi în 4x2 ,
cu viteză maximă ca să ai inerție în zonele cu nisip mai afinat. Intre timp,
Cornel era ceva mai norocos. Lui i se cupla 4x4 dar nu mai avea electromotorul
de pornire și îl împingeam toți ca să pornească motorul.
In fine, pornim. De aici s-a
terminat cu asfaltul. Urmează numai deșert, dune sau piste de teren batut în cel
mai bun caz. Ghidul e în prima mașină, să sară el în aer dacă greșește. Călin
Vrabie în a doua mașina este de neconsolat. A fost o dimineața super umedă și i
s-a ars camera video când a pornit-o. Cea mai spectaculoasă parte a raidului va
fi fără acoperire video. Eu am emoții, nu-mi place foarte mult ideea de a intra
în desert în 4x2, și fără viză. Trecem
de culoarul minat, Doamne ajuta!…
Găsim și un loc unde putem
traversa calea ferata Choum – Nouadhibou. La mustață, mai ajutăm noi cu niște
lopeți de nisip. Odată traversată calea
ferata, directia est, cu toată viteza. Nu există drum propriu-zis, ci doar o
serie de urme și o direcție generală prin deșert…cine stie pasaje mai ușoare se
duce pe acolo. Mașina mea este folosită la maximum. Sunt obligat sa mențin o
viteză mare ca sa nu mă înnisipez dar uneori inerția nu mai ajută, se termină
și ea, și atunci…toata lumea la împins lăptăreasa lui Dan. Caldura este
îngrozitoare…Mașina lui Gerard ia foc…Uite așa… că vrea ea! Noroc ca suntem
pregătiți pentru orice eventualitate și se stinge repede incendiul. Mai dificil
să o recablăm. Incercăm să luam modelul de la altă mașină și realizăm cu ocazia
asta că nu se potrivesc…ARO e ca Rolls Royce…mașini unicat. Oricum, să
continuam așa este imposibil. Încă nu am ajuns la dunele mari care le avem în drum
și este clar că mașinile nu vor face față, a mea prima…Luăm hotărârea să ne adăpostim
și să încercăm să reparăm masina în Bou Lanuar, un sat lângă frontieră, la câțiva
km de unde ne aflam când realizăm în ce rahat suntem. Ajungem cu chiu cu vai în Bou Lanuar, două
străzi cu casuțe sărăcacioase invadate de dune. Mașina mea se afundă toată
într-un banc de nisip și refuză să mai iasă de acolo. O lăsăm acolo și ne cazăm
într-un mini caravanserai, o curte și doua camere. Si culmea luxului…un duș…Nu
apucam bine să ne instalăm, să trimitem un mecanic local sa repare mașina mea
(să o puna în 4x4) – ceea ce nu se putea, dupa mecanicul nostru) – ca vine
armata, grănicerii din sat. Pașapoartele dvs? Aici. Dar viza de intrare în țară?
Eee păi să vezi că…Nu ține. Suntem arestați. Doi soldați înarmați ne vor păzi,
nu avem voie să iesim din curte. Nu că ar fi fost unde să mergem… Unul din
soldați era să o pațească când partenerul meu, Sorin Brebeanu (Sosu) iese din
duș și se trezește cu bașbuzucul cu pușca în fața lui! Sosu e un tip haios, dar rapid în reactii și foarte
puternic! Cum nu stia nimic din ce se
petrecea a crezut pe moment ca este un bandit și era sa-l distrugă. (Asta ca să
înțelegeți și că soldații Mauritaniei arată mai mult a bandiți decât a
soldați). Noroc că baieții l-au oprit la timp. Altfel chiar am fi avut probleme…
Eu recunosc ca eram îngrijorat
tare…Cornel mai calm…Gerard și mai calm. Ceilalți colegi au adormit ca
nesimțiții, cu încrederea aceea a inconștientului care-și spune lasă că se
rezolvă… Oricum, toată noaptea aceea Gerard și cu mine, care stiam cel mai bine
franceza am negociat “prețul libertății”. La sfârșit, spre dimineața, mai ușori cu 600 de franci și lada noastră de
medicamente (mai importantă decât banii!) eram în posesia unei foi de caiet
dictando scrisă cu pixul și care reprezenta un „Laissez-passer” până la Nouakchott,
capitala Mauritaniei.
Au urmat câteva zile de coșmar, pură aventură, de neuitat pentru oricine a
fost acolo...Temperatura era de peste 54 C. Asta știu pentru că asta era limita
maximă a termometrului de pe bord. Când rulam faceam o echilibristică cu
geamul- dacă îl lăsai prea mult, aerul fierbinte te ardea. Inchideam prea mult
, temperatura din cabina devenea de cuptor... De așa căldura până și ghidul nostru, un maur localnic, a leșinat...Mașinile și „lăptăresele”
în special erau încercate din greu...Chiar dacă mecanicul din Bou Lanuar mi-a
cuplat odata 4x4 , nu puteam să merg așa tot timpul, s-ar fi supraîncins motorul
și a trebuit să decuplez. Mergeam cu
toții cât puteam de repede pe terenul mai nisipos până când temperatura ajungea
la roșu, apoi găseam un loc mai tare, ne
puneam cu botul mașinii în vânt și mergeam la ralanti până se mai răcea motorul
și mai faceam câțiva km în forță... și atunci, ca și cum nu era suficient ca
masina lui Cornel nu mai avea electromotor, i se rupe și cablul de ambreiaj. Să
pornim mașina lui devenea un coșmar pentru masina care trebuia să-l împingă sau
pentru noi care împingeam pînă când mașina intra într-o viteză...apoi schimbarea
vitezelor se făcea după ureche, acompaniat de „zeama de pinioane”.
In mod rezonabil ne puneam problema să abandonăm mașina. Cornel însă avea
obiectivul lui, pariul lui că va duce această mașină singur în Senegal. Așa că
rămânea o exemplificare vie a faimoaselor versuri „Bucuroși le-om duce
toate...” Nu se enerva, nu cerea nimic în plus, își facea datoriile ca și până atunci...Era și amuzant dar și jenant să-l
vezi pe Cornel mergând în cerc în jurul nostru, la ralanti, când ne-am oprit la
o pauza mai lungă... Evenimente izolate
ne mai înveseleau...Reacția extraordinară a lui Sosu care, atent, a observat
cum se ridica rapid acul de la indicatorul de temperatură a mașinii noastre și mi-a
strigat să opresc motorul imediat...o întirziere de câteva secunde ar fi dus la
griparea totală a motorului. Se desprinsese
furtunul de la radiator, prost fixat când s-a schimbat garnitura de chiulasă. Incă o idioțenie a acestor mașini, soferul nu
vede indicatorul de temperatură din cauza formei volanului... Altă dată, Sosu , în spirit ludic.. îmi cere
să o luam uite așa, mai pe stânga să ne jucam cu dunele, și o fac, sub privirea nedumerită a lui Gerard
care îmi indica pe unde trebuia sa trec...L-am dumirit în timp ce împingea
alături de Sosu la mașină să ieșim din nisip...
Pseudomecanicul nostru Forrest era depașit și „in denial” – nimic nu se mai putea face, era totul un dezastru, se
certa cu noi...Noi , ceilalți înjuram mai ales fosta conducere a ARO, care ne
amânase pînă când ne-a împins plecarea în această perioadă calduroasă și
care ne lăsase fără un mecanic de ARO
adevărat. Pînă la urmă, în seara aceea, Gerard a găsit o bucată de sîrmă și a
improvizat el o reparatie la cablul de
ambreiaj care a ținut pînă la Nouakchot.
Lăsând de-o parte aventura unei urmăriri ca-n filme pe plaja
Atlanticului – gărzile parcului natural Banc d’Arguin tot ne-au prins pînă la
urmă și ne-au forțat abuziv să plătim niște bilete pentru niște servicii
inexistente pe un drum pe care nu fusesem și nu există…ajungem dimineața pe la
5 langă Nouakchot, finalul etapei de deșert.
Nu avea rost să intrăm în oraș așa devreme așa că ne prăbușim într-un
somn din ăla greu, de oameni terminați de oboseală…Ne sculăm și vedem în fața
noastră un Mercedes cu doi băieti în bou-bou – hainele traditionale maure. Se
recomandă ca fiind “ghizi” . Știu totul despre trecerea frauduloasă, despre
faptul ca nu avem vize, că am fost prinși de agenții parcului…Se oferă să se
ocupe ei de obținera vizelor și de facilitarea relațiilor cu autoritațile de
acum încolo…Dupa ce Gerard se convinge că sunt într-adevar agenți ai poliției
mauritaniene le dăm pașapoartele noastre și laissez-passer-ul (foia de caiet
dictando scrisa cu pixul). A devenit rapid evident că autoritățile mauritaniene,
puse în fața faptului împlinit au preferat să aibă grijă de noi să nu mai facem
vreo tâmpenie și să ne faciliteze
vizita, decât să se trezească cu altă boacană a Cațavencilor!
O pauză de câteva zile la Nouakchot și mașinile s-au mai pus
pe roate, noi ne-am mai hidratat, Stan fotograful echipei a primit imediat
autorizația sa fotografieze ( sigur, numai însoțit de unul din ghizi), s-a
organizat o zi de pick-nik cu o oaie la grătar într-un cort mauritanian, cu
dansuri și cântece… Parea totul absolut idilic… nimic nu se mai poate întâmpla
nasol de acum încolo…te pui? Asta-i Africa, bre!
Insoțiți de
ghizii noștrii oficiali ne îndreptăm spre
Rosso, punctul de frontieră unde se trece cu bacul , peste fluviul
Senegal, în ghici ? Senegaaal! Odată intrati
în Rosso ne ducem cu mașinile la reședinta guvernatorului. Gerard și ghizii
intră. Ies dupa 20 de minute. Gerard, laconic pe radio, ne cere sa ținem foarte
aproape, să nu lăsăm nici o mașină să se intercaleze între noi, sa închidem
geamurile, sunt probleme. Nu se discută,
se execută. Ne apropiem în coloana strînsă de port. La poarta portului o mulțime de oameni
frenetici care încearcă să intre. Mașini vor să se strecoare între noi dar îi respingem
fără menajamente, cu prețul a cîteva bușituri.. oameni se agață de mașinile
noastre cum ne apropiem de porți – care se deschid și soldati înarmați ies și ne
croiesc un culoar lovind cu paturile armelor în oamenii disperați să intre.
Cornel, singur în masină, fără să înteleagă, probabil că a trecut prin toate
cele. Eu știu că eram speriat!
Aici este
momentul unei paranteze explicative.
Folosirea apei fluviului Senegal este reglementată printr-un acord între
Mauritania și Senegal. Periodic una sau alta din țări folosește mai multă apă
decât trebuie ceea ce creează conflicte, de cele mai multe ori doar
diplomatice. Uneori însă aceste conflicte degenerează. Cu doi ani înainte, se
ajunsese aproape la război între cele două țări, iar senegalezii care vin în Mauritania
să facă mic trafic, cu miile, au fost
prinși și mulți măcelariți pur și simplu în zelul maurilor de a-și face
dreptate. Măcelurile astea nu se uită repede . Iar noi ne-am nimerit exact
într-o perioadă de încordare a relațiilor. Bacul fusese practic suspendat dar
guvernatorul dădu-se o aprobare specială pentru noi ( și cu această ocazie și pentru
toți cei care reușiseră să se infiltreze în port probabil cu o mica șpagă...).
Odată în port, pașapoartele noastre sunt luate de ghid și duse la ghereta poliției
de frontiera. Urcăm mașinile pe bac. Bacul anunță plecarea, pasapoarte
nema...Mă duc în fugă la gheretă și înlemnesc. În mijlocul gheretei, pe
dușumea, aruncate alandala un morman de
pașapoarte. Ghicesc unul sau doua pe care scrie România...Bacul sună sirena...Ne
hotărâm să plecăm fără pașapoarte, în Senegal ne descurcăm, există o ambasadă a
României care abia ne așteaptă și un Minister al Justitiei care abia își
asteaptă mașinile!
Debarcăm...începem
discuțiile interminabile cu polițiștii senegalezi...când, dintr-o pirogă, apare
ghidul nostru cu pașapoartele noastre...Omul fusese plătit, nu mai avea nici o
obligație, dar totuși facuse acest gest. Mi-a zdruncinat puțin convingerea că
în țara aia orice se face numai pe bani!
Restul expediției a fost normal să zicem, unul din
momentele cele mai plăcute a fost să ne despărtim de lăptărese și celelalte
doua Aro-uri 10. Total nepotrivite pentru a traversa deșertul, în pofida
denumirii de mașină de teren, era foarte portivită pentru nevoile centrelor de educație
supravegheată a copiilor. Și cum una din meseriile care se învața este mecanica
auto, are cine să le întrețină, să le repare, etc...
In acest raid,
Cornel a fost extraordinar! Sarcina lui a fost mult mai mare și mai grea decât
a noastră, a celorlalți. Singur, bucătar, cu o mașină ca vai de capul ei,
el și-a continuat misiunea cu calm și
hotărâre. Asta era Cornel. Iși atinsese obiectivul. „He did it!!” Și sincer să fiu, nu știu decât un singur obiectiv
care l-a ratat: Polul Sud. Moartea nu l-a mai lăsat. Dumnezeu să-l ierte!
 |
| Troita in memoria lui Cornel, in fata casei lui din Fundata |
No comments:
Post a Comment