Jurnalul unui doliu

Jurnalul unui doliu

Mama a murit…cuvintele sunt atât de neputincioase.  De ce nu pot sa exprime mai mult?  Stau aici, pe un scaun de aeroport și-mi repet…”Mama a murit”. Și parcă sunt bătut în cap.

Nu pot să scriu, nu pot să mă exprim încă.

Acum, dupa cîteva zile în șir de tristete, de conflicte interne si externe, vestea mortii ei, într-un fel programată medical  și venită cu punctualitatea care a caracterizat-o întotdeauna pe Mama mă lasă într-un amestec nefiresc de sentimente…Multă tristețe, dar și un sentiment de eliberare, de: “s-a întâmplat ce trebuia să se întâmple”. Ceva s-a savîrșit: S-a terminat penibilul unei suferinte care eroda demnitatea ei. Care o facea mai mică decât a fost.  Mama s-a dus cu demnitatea ei. Lăsând cât mai puțin timp posibil neputinței, de fapt umilinței de a fii neputincios. Pare că din momentul în care nu a mai putut sa fie autonomă, dupa definitia ei, s-a hotărât să moara. S-a culcat ca să nu se mai trezească…

I-a venit timpul? I l-am grabit eu când i-am spus ca nu mai vin să o văd până în septembrie? Greu de spus…In orice caz, am remușcări ca nu am adus-o  aici cu mine, așa cum a sugerat Doina. Atunci  ratiunea a fost ca atmosfera, clima asta umedă o va ucide, dacă rezista drumului. A murit oricum, așa ma gândesc ca dacă era cu mine poate rezista mai mult și traia mai mult, tot așa cum poate mi-aș fi reproșat ca s-a dus timpuriu daca o aduceam în Sri Lanka.

De ce mă doare așa mult moartea mamei…presupun ca primul raspuns este că este mama și că o fi natural sa fie asa. Dar aleg sa cred ca este mai mult. Pe mama o respectam și o admiram și o iubeam. Lasă un gol. Un gol de afecțiune dar și un sfătuitor, un confesor. Lui Mama îi împartășeam impresiile mele, ei îi spuneam în scrisorile mele percepțiile și emoțiile mele. Poate era , ultimul timp mai mult un reflex inerțial, era o continuare a unei istorii întregi de confesiuni și discuții și sfaturi. Pentru că, adevărul este ca mama a fost sfatuitorul meu principal pentru o lungă perioada din viata mea… chiar blogul meu a început , nu-i așa …în urma scrisorilor către ea. Dar la mama veneam când sufeream în dragoste, și vorbele ei m-au ferit să nu dezertez ca un tâmpit. La ea veneam când voiam sa iau un câine, când mă certam cu prieteni, când aveam greutăți la scoala  sau la servici, sau când m-a părăsit soția, sau când am divortat. La Mama m-am dus  să o las pe Ilinca și sa-I spun sa aibă grijă de ea cînd credeam că poate nu mă mai întorc, în decembrie 89. La Mama veneam să discut îndoielile mele interne legate de subiectele de economie pe care trebuia să le comunic iar ea, absolventa de economie din 43 discuta inteligent și mă sfătuia.

   

 Mama nu m-a mângâiat neaparat. M-a ascultat întotdeauna, m-a iubit întotdeauna, nu mi-a dat dreptate întotdeauna. Si, refelectând acum, a avut dreptate de cele mai multe ori…Veneam la mama pentru ca era vocea rațiunii temperată de onoare. Știam că o poziție a ei va fi întotdeauna onorabilă, o poziție și o soluție de care nu-mi va fi rușine…țin minte și acum sfatul mamei cînd i-am spus ca mă însor (aveam 19 ani)  cu o tipă care îmi spuse-se că este însarcinată cu mine. Mi se părea atunci singura cale onorabilă de a ieși din situatie. “ Trebuie sa te gândesti în primul rând la copil. In ce familie va creste? Una care se cearta tot timpul așa cum faceti voi? Ce viața va avea, ce caracter va avea? Daca vrei sa faci ce este corect, îl recunosti, îl sprijni, dar lasă-l să crească în condiții care nu-i vor fi dăunatoare. Altfel, cum nu o iubesti, nu vei avea o căsnicie bună și te vei distruge și pe tine și pe ea, și pe copil. Si asta nu este onorabil!”

Pot sa fiu sincer cu mine și să ma gândesc și să scriu de ce nu sunt acum la înmormântare? Incinerare…Cred că într-o oarecare măsură este tot influenta mamei care avea așa un dispreț pragmatic pentru inutil…iar dispunera unui înveliș material, corpul ei neînsuflețit avea atât de puțină importanță în ochii ei…Pentru Mama ce conta era în suflet, și nu se arăta…Scoala stoică a bunicii ei se vedea și aici…Pentru ea conta mai mult sa știe că o să ma gândesc la ea cind o să-I duc cenușa într-un loc frumos, ca o sa asociez moartea ei cu un loc plăcut. Nu nepărat un loc care i-a fost ei special… Eu i-am propus Namaiesti, satul unde ne petreceam verile de copii,  pentru ca eu o asociez, eu am constiinta Mamei legată de locul acela…Mamei îi repugna tot ceremonialul bisericesc și laic al înmormântării… avea oroare de parastase și patrafire și de toate artificiile unei biserici în care nu credea, pe care mai mult, o cam disprețuia. Avea și ea, ca și tata și ca mine, propria ei teozofie.

Cred ca asta e prima cauza…Si că îmi pasă din ce în ce mai puțin de ce crede lumea despre mine .  Despre celelalte motive poate o sa scriu vreodata…acum nu…

Sunt in doliu…un doliu intern, nu pot să mai zâmbesc decât greu…în pofida mea …mă gândesc tot timpul la ea. M-am trezit ca vreau sa port un doliu…și îl port. Si o sa-l port cit timp o voi simții lângă mine și mă va durea.

Ironic sau fatidic sau cu buna stiinta? Ultimele cuvinte al mamei mele?

“Cind  o sa vii sa mă vezi?”

Cel mai devreme prin septembrie mamii, nu cred ca am cum să apar mai devreme.

Ooo așa mult, lasă atunci, o sa vin eu la tine…”

Și a venit…este mai tot timpul în gindurile mele acum…

Ca parte din doliu vreau sa fac o donație pentru mama…Nu care se va răsfringe în ceruri pentru ca Mama nu credea în asta, dar care va aduce un bine pe lumea asta…

The time when there is nothing at all in your soul except a cry for help may be just that time when God can't give it: you are like the drowning man who can't be helped because he clutches and grabs. Perhaps your own reiterated cries deafen you to the voice you hoped to hear.”

― C.S. Lewis, A Grief Observed

“Aren't all these notes the senseless writings of a man who won't accept the fact that there is nothing we can do with suffering except to suffer it?”

― C.S. Lewis, A Grief Observed

18 iulie

Auzisem mai de mult de cartea asta, “O durere analizată” și citisem despre Lewis si Helen, soția și iubita lui. In momentele când mama era incinerată, m-am rugat și am citit, în liniștea camerei mele “ A Grief Observed”. Lucrurile sunt atât de diferite bineinteles, dar reflexiile lui Lewis despre durere si despre relația între Dumnezeu, Sine, Pierdere, Durere sunt atât de profunde și de relevante.

21 iulie 2013

Simt o nevoie lăuntrica sa scriu despre mama. Cred ca așa exorcizăm pe Satana, pe care o definesc ca durerea rea. Vreau, tânjesc dupa  durerea dulce, care îmi aduce aminte de mama care mă mângâie, care îmi șoptește ca o sa treaca durerea…Mă gândeam sa scriu viața mamei, ca un fel de obol, de datorie … poate am să fac și asta dar nu ca o datorie fața de mama ci față de copii și nepotii  mei. Acum însa simt  ca trebuie sa pun pe hârtie amintiri și emotii care se vor duce în câteva zile, săptămâni…

Mi-aduc aminte de o discutie “serioasă” cu Tata. Tata o iubea pe Mama. Ca de obicei, discuția serioasă era la “Monte Carlo” la o bere…Una din cele trei- patru discuții serioase care le-am avut cu Tata. Tata care a vrut să-mi spuna că Mama ma iubește foarte mult, poate prea mult. Ma iubeste așa mult încât nu-mi poate refuza mai nimic…Si că eu nu trebuie sa profit de acset lucru, că trebuie să-mi strunesc poftele, dorințele (probabil că a zis să exercit autocontrol)  așa încât să nu o pun pe Mama în situații penibile și sa exploatez dragostea Mamei în felul ăsta. Ca nu este onorabil din partea mea sa fac așa ceva…A fost o adevarată revelație… Dintotdeauna, eu trebuia sa o conving pe Mama, apoi Mama să-l convingă pe Tata că ce vreau eu este permisibil, suportabil, etc… Că era vorba de un câine, de schiuri, un drum pe munte…Si iată că dintr-o dată se schimbase ceva, un raport de forțe de influență…Nu-mi venea sa cred…Si apoi am testat-o pe Mama…I-am cerut ceva ce știam  că în mod normal nu ar fi trebuit sa-mi acorde, numai tin minte ce. Si ceva ce de fapt chiar nu voiam…Sa mai fac înca o petrecere, să plec pe undeva, nu conteză, stiu doar ca nu era rezonabil ce ceream. Si am văzut-o pe Mama cum se chinuia și cum a cedat…M-am simțit  îngrozitor. Un ipocrit, un profitor…Sigur ca i-am spus că m-am razgândit, ca nu mai vreau…dar confirmasem observația lui Tata și verificasem pe pielea mea ca într-adevăr este înjositor sa te folosești de dragostea Mamei  pentru a obține ceva… Toata viata, apoi, când i-am cerut ceva Mamei, mi-am adus aminte de asta și mi-am pus un filtru, daca este OK sau nu sa-i cer ce-i ceream…

In liceu, o duminică dimineața, înainte de meciul de baschet interlicee, eram cîțiva colegi și încercam să ne dregem, să ne trezim  de dupa ceaiul/petrecerea de cu o seară înainte…Mihai Gizaru, Radu Sicinski, cred că și Liviu Munteanu…Muzica era dată tare, mai apărea câte o bere de pe undeva…Si apare mama de undeva, fusese cu treabă. Băietii toți fâstâciți, pregătiti pentru o sapuneală…Si mama, luminoasă, zâmbitoare, amuzată…” Ei, v-ati distrat? Sunteti bine, ce faceti acum?“ Ii spun că avem meci de baschet cu un alt liceu și că nu suntem în cea mai bună formă…Si Mama, în loc să ne bodoganească, sau să facă remarci idioate pune repede de o cafea mare,  să se trezească bine baieții…Nu am sa uit niciodata privirea admirativă a baieților…

Unul dintre lucrurile cele mai definitorii ale Mamei era ca nu se plângea. Era parte din definiția unei doamne/domn. Fară sa fie vreodata verbalizată, postulată ca atare, în familia Mamei, nu se bârfea, nu te plângeai, nu protestai aiurea sau vehement. Iți afirmai cu demnitate poziția si-ți duceai crucea. Si am înțeles odată cât de mult a suferit Mama, fizic si psihic cu suferința îndelungată și grea a Tatei. Noi nu am avut niciodată o femeie care sa o ajute pe mama sa-l îngrijească pe Tata, care mult mai târziu am înțeles cât de tiranic devenise în ultimii lui ani. Dar odată, am vazut că Mama nu mai putea, fizic. O durea spatele îngrozitor. I-am spus sa se ducă la Techirgiol să-și facă tratamentul care o ajuta foarte mult și să se odihnească.  M-am oferit eu sa-l îngrijesc pe tata cât e ea plecata. Si a fost foarte greu. Atunci am realizat cât de mult suferea Mama în tăcere. Si ce simț al datoriei avea…

Rareori , barajul în spatele căruia erau ținute jignirile si suferințele se mai deschidea,  se mai defula…cu rușine, durere,  și cu rezervă și atunci…

Mama și simțul datoriei…In ‘39 când s-au refugiat prima oară din Basarabia, Mama,  cu mama ei, au trecut podul de la Bădărai, peste Prut, mânând cireada de vite și herghelia din spate. Rușii erau la câteva ore în urma ei. Nu erau singurii, bineînțeles. Toate familiile de boieri plecau deoarece moartea sau deportarea era inevitabilă. Așa că, în casa și în curtea primului boier de peste Prut, dl Budis, desigur prieteni de familie, se strânsese un grup mare de refugiați. Gospodăria, destul de modestă de altfel, nu era vre-un conac. Am o poza de la acel moment. Se mănâncă în curte, de la cazan apoi fetele tinere, Mama și cu înca o tipa , amindouă cam de 18 ani, se duc să spele vasele!! Semnul ‘!’ nu este o greșeala. Era un eveniment deoarece nu facuseră asta până atunci niciodată! Fetele de boieri nu spălau vase…Dupa o oră de eforturi,  obosite, se declară înfrânte, vasele tot slinoase erau  și se duc să-și marturisească insuccesul atât în fața Armatei Rosii cât și în fața vaselor murdare…Și află ca vasele se spală cu apa caldă!! Wow!  Așa a devenit Mama ‘gospodina’. Pentru ea, a face de mâncare, a spala , etc, etc, toate aceste activități pe care fetele  le absorb de mici și intra în cotidian, au fost o corvoadă. Nu i-a plăcut niciodata sa găteasca, să spele, etc. Dar niciodată nu s-a plâns, niciodată nu am ramas fară mâncare, sau fară rufe curate. Poate că mâncarea nu avea gust, sau camașa nu era bine călcată… Dar Mama și-a facut datoria fiecare zi a vieții ei.

29 iulie. M-am întors acasă, în Sri Lanka. Si m-a apucat iar durerea…Ma doare mai domol, mai  precis simt un mare gol în mine. Mi-a venit sa scriu o scrisoare despre Bali si mi-am dat seama ca nu mai am cui sa-i scriu…Mama nu mai este sa astepte scrisorile mele pe care sa le citeasca pe nerasuflate… nu mai am cu cine să împartașesc impresiile….Si în acelasi timp, uite sunt acum revoltat pe mine însumi!! Ma plîng de parcă nu Mama ar fi cea care a murit ci eu sunt obiectul  durerii!!! Ce ar face Mama acum daca ar putea să ne privească , și să ne vorbească? Dacă Mama de acum 10 - 20 de ani, în plină vigoare intelectuală, spirituală și cu un discernământ remarcabil, ar fi undeva lânga noi, pentru înca o perioada… Așa, ca o stafie, fără să poata interacționa cu noi…Cred ca ar fi devastată ca nu mai poate să mă mângâie, să-mi vorbească,  să mă îmbrațișeze…Deși ea nu era foarte demonstrativă… S-ar uita înduioșată și recunoscătoare la toți cei care suferă acum pentru ea, sau care au însoțit-o în ultimile zile. S-ar uita și ar zâmbii cu aerul ei ușor superior, amuzată la ceremonialul religios…

Dar oare ar vrea sa se reîntoarcă? Nu cred…respingea cu năduf, cu supărare neputința bătrâneții… de câte ori nu mi-a spus ca-i pare rau ca nu a murit în 2008, când a făcut insuficiența cardiacă…

18 august. Continui să port brățara neagra a doliului la mâna și funcționează ... Însă Satana s-a dus...Am alungat-o... amintirile de acum și reflexiile mele despre Mama nu mai sunt încărcate de resentimente , de regretul morții ei.  Ieri gîndindu-mă la Mama am realizat ceva nou. Ca de fapt Mama este în mare masură responsabilă de spiritul meu neastâmpărat, aventuros, de toate sporturile și activitățile astea care mă definesc într-un fel- vânătoare, scufundări, expediții arctice sau sahariene, turismul montan...E un truism , sigur, să spui ca Mama are un rol definitoriu în caracterul copilului, dar de abia acum îmi dau seama de rolul care l-a avut.  Pentru că Tata, care în mod natural ti-ai imagina ca este cel care sa ma îndrume spre pasiuni „barbatesti”, sportive, nu a facut niciodata nimic in acest sens, a fost doar de acord, cu ce spunea Mama. Mama care mă încuraja sa fac sport și mă înscria la cluburi, care mă trimetea cu unchiul Ionel la pescuit, să învaț sa conduc, să vînez...Mama, care era cu inima cât un purice când plecam de mic singur pe munte...Mult mai târziu mi-a spus ca nu dormea noaptea de grija mea când eram plecat pe munte. Dar nu m-a descurajat niciodată. In schimb, cu inteligență, mi-a îndrumat ‚educația” în ale aventurii. Plecarile mele pe munte, numai dupa ce am fost bine învățat de unchiul meu, Alexandru Evolceanu, nenea Alecu,  cel mai mare montagnard de care știu. Fiecare excursie planificată până la detaliu, traseu, echipament și apoi aprobată de Alecu...Lecturile care mi le dădea, despre călătorii și exploratori. Poveștile ei despre călătorii... Multumesc, Mama!

Excursie pe ADAM's Peak

Excursie pe Adam's Peak, Sri Lanka

Sri Pada sau Adam's Peak este un vârf înalt din munții din Sri Lanka. Are 2243 de metrii înalțime , foarte abrupt de altfel...In vârful muntelui, chiar pe ultima față este o adâncitură lungă 1,82 în formă de talpă. Unii care au vazut-o au zis că: "Să știi că aici a descălecat Adam cind l-a trimis pe pământ Domnul! NUMAI EL PUTEA SĂ FACĂ AȘA CEVA! " Oricum,  brusc, locul  a devenit loc sacru pentru creștini și musulmani. Hindușii, ca să nu rămână mai prejos, i-au zis ca e urma lui Siva, când a venit și el pe aici. Apoi, budiștii, pentru ca sunt majoritari aici și pentru ei aveau informații sigure că Buda a urcat vîrful, au zis ca este urma lui Buda!! Deși stim sigur că nu purta masura 1820... Dar mă rog,  sunt la ei acasă...Bref, Adam's Peak a devenit loc de pelegrinaj ecumenic. Printre pelerinii mai seminificativi se număra Ibn Batuta și Marco Polo în secolul 13 și eu ieri împreună cu buddy-ul meu Daniel.

Pentru a-și demonstra prețuirea  pentru această moaștă, s-a construit un templu, unde stau călugări budhisti. Cind vremea e bună, din decembrie pâna în mai, o multime de pelerini se înghesuie să se roage.  Urcușul începe seara. Se observă răsăritul, se fac rugăciunile "la picior", și apoi se coboară. În principiu.  Când se răcorește de seară, pelerinii încep urcușul spre templu. Unii, mai bine pregătiți fizic  ;-) ajung sus în aproximativ 3ore și 45 de minute, după un urcș destul de dur. Alții, cu copii, cu cârje, desculți sau în șlapi, fac mai mult.

Ascensiunea este o experiență veritabilă...Pentru mine, un pelerinaj trebuie să fie ceva...spiritual. O experiență în care efortul fizic să te ajute să intrii într-o comuniune cu sacrul, cu Divinitatea.  Aici, te ajută să intrii în legătura cu oferta magazinului Arpico din NwaraElyia și cu alte informații comerciale...și cu produsele de artizanat de gen ursi de pluș mov făcuți în China. Să nu fiu rău...poteca este un drum lat, cu trepte de piatră sau ciment. La anumite intervale sunt puncte de odihnă și de reculegere spirituală...sau cel puțin așa era intenția. Pentru că acum, de la baza potecii, unde s-a dezvoltat o stațiune turistică în toată regula, și asta e foarte bine, pînă pe la cota 2000 și mai ales mai jos, pe lângă potecă s-a dezvoltat comerțul de kitsh-uri și de mâncare proastă - echivalentul sri-lankez al fast-food-ului. Iar la fiecare 200 de metrii  megafoane urlă emisiunile  unui radio comercial. Presupun că în pauzele când nu se cântă cântece religioase. Dar eu am prins numai pauza și la urcare și la coborâre. Poteca este luminată cu neon alb. La începutul urcării avem parte de o imagine tulburătoare a ceții care dădea naștere unor fâșii de lumini albe fantomatice, până în vârful muntelui...Este singurul moment ...special. Urcăm în ritm alert depășind grupuri de sinhalezi. Unii sunt impersionanți: desculți, cu copii mici, în cârje, cu semipareze...Nu toți ajung sus. Ne întâlnim și cu o targă , ocupată, adusă de sus de poliția care supraveghează toată operațiunea.

Ajungem la templul din vîrf. Obosiți, desigur. Conform obiceiului, batem o dată în clopotul templului, pentru numărul de ascensiuni. Păcat ca nu toți citesc exact instrucțiunile sau fac zilnic drumul că bat clopotul cu un entuziasm debordant!! Există grupuri sanitare și coșuri de gunoi și o sală deschisă aerului rece și vântului pătrunzător, unde pelerinii se culcă pe jos, pe ciment. Suntem singurii care ne bucurăm de saci de dormit și canadiene. Eu ma bucur și de un catel cu care am stabilit un troc. Eu i-am dat un sandvici, el îmi ține cald la picioare. Oarece căldură vine, cred, și de la colegii pelerini. Culcați și ei pe jos. Impreună cu caldura mai vin mirosuri, tusete, zgomote, pîrțuri, discuții zgomotoase. Se râde de cățelul meu adoptiv. Se râde albastru de frig. Adormim pe sponci, camuflați pe cât posibil în saci și de frig și de microbii vecinului care-mi tușește non-stop în cap. Gândurile îmi zboară la un prieten musulman din Niger care-mi povestește că toată lumea care se întoarce din pelerinaj de la Mecca vine bolnavă de gripă sau cel puțin cu un guturai de la turele care la dau în jurul Kaabei, împreună cu alte sute de mii de pelerini. Microbi din toate țările, uniți-vă!  Ca să nu mă las mai prejos la capitolul pericole pentru sănătatea publică ma scol și-mi descopar frumusețea de alergie cu prurit de pe gambe...Imi fac tratamentul sub privirile admirative și înțelegătoare ale pelerinilor, care acum înțeleg de ce am venit la locul sfânt...

 

Ne pregătim de marele eveniment, RĂSĂRITUL. Un fel de tribună din ciment este amenajată pentru pelerini sa priveasca minunea. Insă, cu imbecilitatea care este atât de frecventă aici, au construit o baraca de strâns donații care ia 70% din vedere. Restul 30% este ocupată de cabluri nesimțite...Răsăritul vine și trece și e OK, dar cu nimic mai special decit alte zeci de răsărituri care le-am trăit la munte, în creastă. Ba nu, mint. Âsta e însoțit de o orchestră a călugărilor budiști care cântă o litanie monotonă. 

Unii se roagă...Poate ei găsesc sacrul și spiritul sfânt necesar unei rugăciuni adevărate. Sau...Eu nu reușesc, deși încerc...Coborâm în spirit sportiv, turistic, singurul mod care pare la locul lui în acest loc de pelerinaj...

   

Post - script: Un altfel de pelerinaj

La întoarcerea de pe Adam's Peak am făcut o oprire. Tovarășul meu de drum, Daniel Kosuth este un cineast. El face imagine de film și este un profesionist adevărat, preocupat de arta a 7-a. Stia că în drumul nostru există locația unde, în 1956,  s-a turnat un film celebru, pe care și eu l-am vazut și-l tin minte bine "The Bridge Over the River Kwai", inspirat din suferințele și eroismul prizonierilor de război britanici din al doilea război mondial.  Filmul a luat 7 Oscar-uri.

Am găsit locul, semnalizat în mod corespunzător (vezi foto, Daniel Kosuth).  

Am mers sa-l vedem, însoțiți de un ghid autointitulat. O femeie cu o cunoaștere surprinzător de bună a englezei, care ne-a spus că soțul ei a jucat in film - juca perfect rolul unui copil de 9 ani în fundal. Dar cunoștea tot casting-ul, când au murit toti, care mai traieste, etc, etc. Ne-a condus la locație, care acum mai păstrează urmele: patru găuri în cimentul turnat pe o stâncă (de gnais cu disten și almandin).  Am aflat detalii despre cum s-a turnat filmul, cum s-a regizat "catastrofa" din final, etc.

A fost o pauză excelentă, baia în apa rece a râului ne-a scurs oboseala din picioare și din minți.

Și am avut amândoi un sentiment placut: că într-un fel, ne-am apropiat de o capodoperă artistică. Am intrat în comuniune cu acest film...A fost un pelerinaj.

Diving Expedition in Kalpitiya

The group of expat divers I help organize has decided that it would be a great idea to organize a club dive somewhere around Kalpitiya where there are many beautiful and interesting dive sites, and very important, quite unspoiled. However, very little is known about what is available there and how can a diving expedition be organized. Eddy and I decide to make a preliminary reconnaissance visit!  Eddy surfs the Net first and comes up with a resort that mentions diving... I call them, things are unclear, the dive center is but it isn't operational, they have  equipment but it is closed, but if we come we can dive, etc...Obviously, we need to see with our own eyes. Mission objectives: 1) identify accommodation for 5 /6 participants. 2) make an assessment of the diving center capabilities, safety standard, availability.

 

We meet at 5.00 am and start the trip. For anyone familiar with traffic in Sri Lanka this must not surprise you. Kalpitiya is just a little over 120 km away from Colombo, which makes this an overnight proposition as a rule. We will try to make it back the same day.

The trip starts on grisly note...we pass one of the 18 fatal accidents that will happen today in Sri Lanka. The country has exceeded its own record last year - over 6600 fatal accidents making it one of the worst traffics in the world, I think, although statistics are  not clear here. Soon after that the traffic clears up, and in the morning light we discover a series of coconut estates, lagoons, nice villages...Wow! Nearly the as good as the holyday posters. Even the traffic is quite light. We reach our destination, a new resort called Ruwala in advance. Avery nice place, new, just became operational (www.ruwalaresort.com). A few bungalows along a lagoon, coconut trees, the swimming pool, etc...

Our host is quite the entrepreneur...He has raised this operation without bank credits, only with personal loans  and equity investments from friends. Diving...Ok he is a diver himself and he has chosen this place for diving opportunities and attraction too. He does not have his own diving center yet , that is in the works , including a big dive boat of which he is already very proud... But right now...there is this guy who captures aquarium fishes and he has a sort of diving center....Well, he has a boat, engine, boatman, tanks and compressor. Assured of this minimum we start the ride.

To reach it we drive a few km on the main road and then along a lagoon beach in the sand and we are lucky that Eddy's car is a  4x4. Prepared for the worst, which is the healthy attitude to have we are very pleasantly surprised.  The dive center may be just a modest hut but it is very clean, with showers and swept floors, the compressor room and engine storing room are shining clean and without the omnipresent clutter which characterizes any store or workshop in Sri Lanka.  The air tanks are clean, not battered and look ok. S..., the dive guide invites us in his modest but orderly office. He asks for our certificates and logbooks and looks at them very attentively. He then ceremoniously hands over for our own examination his certifications...This is the first time in my life this happens! He introduces his wife, who is also a fish hunter diver, the boatman who is also a diver, as is his little brother and as was their father before them....

I learn that these people are real professionals of diving and self-made marine biologists. They dive four times a day to search for fish that will bring high prices on the aquarium fishes market. His equipment makes us stare. No neoprene suit, no buoyancy control device, just a T-shirt and swimming trunks, an air tank strapped to his back  and 4 kg of lead and a few empty plastic bags. His regulator doesn't have a second breathing piece ( octopus).  He dives with the minimum of clutter...

We examine the gear- no ladder to get in the boat - I am shown a rope and wood affair- well , it will have to do if we cannot get in without one. I see a clothes line tied to a broken spanner and a junk piece of polyester? What is THAT? It’s life line...I have reservation to trust my life to THAT...But actually , why not?,. It floats just as well as the orange buoys that cost USD 200 and the line must be just as secure...This is a very genuine place you want to dive , you do it yourself, there are no several guys running around to help you. You assemble and carry your own gear. 

The boat is loaded and we motor slowly along the lagoon. Here one must report to the Navy and Park officials at a corrugated sheet open shed, surrounded by mangy dogs. We continue slowly looking for an exit to the sea. There isn't one...The tide must have closed it ... So here we are, unloading he boat and straining ourselves to drag the board across she spit of sand to the sea...Yeah...where are dive centers that offer you a cup of something while the slaves carry your equipment?

When we get to the dive site, Eddy realizes he has left behind his weight belt. No problems - S.. will dive , fill a bag with sand and that will serve...Improvisation is order of the day...

We do two dives and we both agree these are some of the best dives we did, especially here in Sri Lanka. We float above a plain of sea weed that is an amazing habitat for thousands of small tropical fishes of unbelievable diversity - blues, black &whites, reds, pinks, stripped, spotted, minute angel fishes, nudibrachs, soft corals, such a rich biological diversity. We later meet large fish that swim amiably by, a grouper that comes full of curiosity to look into our eyes...We meet a small round limestone reef full of holes. Each one is either hosting a moray eel or a  family of blue fish I don't determine that guard their nest fiercely . A stingray passes majestically...S is an excellent guide. From one point of attraction to the other we swim fast, short distances and have each time a pleasant surprise. he leads without hesitation, knows where the various fish shelters, and he will point at innocuous  looking holes that prove to shelter actually various hidden marine treasures.  

 

In a second dive we see an unbelievable number and variety of morays: brown, honeycomb, wrasses, etc., etc. Towards the end an octopus does a modeling session for us, showing off all her views, not scared of us...the 40 minutes of each dive pass much too fast.

We come out charmed. What an unspoiled place. Nature as it should be, diving as it should be. A thatched roof by a lagoon, a small boat, a great guide, two buddies and unspoiled marine life.