Safari African

După mai bine de doi ani în Camerun am decis să fac un safari african adevărat. Până atunci mă mai uitasem eu pe internet la niște anunțuri și oferte de safari ale căror preț te cam dau pe spate. Intre 30 și 50,000 de euro pentru două săptămâni, câteva animale de trofeu, etc.  De exemplu un outfitter faimos, Faro-Lobeke, al cărui patron este baronul Rotschild, care își face o reclamă foarte modestă și care propune un sejur în condiții de lux în inima savanei și posibilitatea de a face o vânătoare la primii patru din cei “big five”: bivol african, leu, elefant, leopard, rinocer. Te costă doar cam 60,000 dolari. Și te acceptă doar dacă ești recomandat…

Eu, de doi ani,  mai modest, merg cu ghidul meu Alex la potârnichi francolin, bibilici și ce mai dă Zeul vânătorii, și mă costa 7 dolari, cât îi dau lui Alex pentru ziua de vânătoare. De obicei mai smulge ceva de la mine cu o poveste lăcrămoasa. Dar sunt fraier rău la chestiile astea…

...merg cu ghidul meu Alex la potârnichi 

Întâmplarea mi l-a scos în față pe Koen Maes. El este belgian, biolog și lucrează în diferite calități în Camerun de peste 30 de ani. A fost profesor la Universitatea din Camerun  și în tinerețe era un vânător pasionat (în Africa, că nu avea bani să vâneze în Europa).  Acum 15 ani a devenit vânător profesionist (PH) și preluat un bloc de vânătoare de aproximativ 70,000 ha, care se învecinează cu rezervația Faro.  L-a găsit aproape golit de vânat, prada păstorilor de vite și braconierilor, care au distrus de fapt toate rezervațiile din regiune. Pășunatul excesiv distruge vegetația pe termen lung (pastorii taie copacii ca sa mănânce vitele frunzele), iar braconierii ucid tot ce mișcă, pentru trofee, fildeș, carne… Nici parcul Faro, nici Benoue nu mai au animale…câte o gazelă rătăcită, un leopard bătrân și hârșâit, poate câțiva elefanți sperioși.   E mare păcat, africanii își ucid Africa și nu le pasă…

Koen nu a organizat nici o vânătoare timp de câțiva ani buni, în care nu a făcut decât să-și gestioneze blocul. Nici o vită nu are voie în parc. După ce a împușcat câteva sute de vite (majoritatea venite din Nigeria sau Niger , de la sute de km distanță) i s-a dus vestea și nici o vita nu mai intră în parc. Ocazional unii mai încearcă, așa cum am avut ocazia sa văd când am fost acolo. 20 de vaci au devenit în câteva minute hrană pentru trackeri dar și pentru lei, hiene, șacali și vulturi…Cu braconierii nu știu exact cum se procedează și sincer să fiu mi-a fost și teamă să întreb. Fapt este ca are o echipa anti-braconaj, înarmată, care patrulează non stop. Cred că și lor li s-a dus vestea.

Rezultatele au apărut rapid. În lumea animalelor se aude imediat daca apare o zonă de liniște, cu apă și hrană…Nu poți sa mergi mai mult de câteva minute prin blocul lui sa nu vezi gazele impala. Multe și ele sunt și hrana favorită a leilor și leoparzilor care s-au înmulțit …cam mult. Au reapărut elefanți, girafe, antilope elan (Lord Derby),  antilope roan, câteva turme de bivoli, facoceri, bibilicile sunt cu sutele. Se vânează numai animalele care au ajuns la un număr acceptabil. Pentru cine e curios sa afle mai mult linkul este aici.  

Insă și paradisul lui este pe punctul de a dispare. Aritmetica este simplă. Ca să plătească arenda, întreținera drumurilor, trackeri și anti-braconaj și să mai și mănânce are nevoie să câștige undeva peste 150,000 euro/an. Turiști care vor să facă foto-safari nu aduc banii aștia. În primul rând nu prea sunt. Camerunul, și mai ales Nord-ul cu proasta faimă dată de Bokoharam nu prea inspiră turiști. Noua specie de vânători preferă să ucidă un animal în țarc în Africa de Sud în zece minute și să facă o fotografie cocoțat pe un cadavru cumpărat la o licitație cu o zi înainte.  Apoi repede în avion și așa a făcut un safari african în trei zile. Și totul la o fracțiune din costul pe care îl solicită Koen și puținii alți ca el. Vânători adevărați, etici, care să dispună de două săptămâni, dispuși să facă efort și să plătească o sumă considerabilă, sunt din ce în ce mai puțini. Paradoxal pentru cei care nu cunosc economia cinegetică, dispariția vânătorilor va duce la dispariția vânatului, nu invers. În ce mă privește, cu Koen am negociat un safari „introductiv”, de patru zile,  cu un animal de trofeu, roan sau bivol și câteva animale de categoria doua, gen impala sau hartebeast sau porci mistreți africani, red-hog sau facoceri. Prețul nu este mic dar pot să mi-l permit.

Mi-am rupt o săptămână și  iată-mă la aeroportul din Garoua, provincia de nord a Camerunului... Camp-ul lui Koen, așezat pe malul râului Faro este cam la trei ore de mers. După vreo 40 de km părăsim asfaltul și ne continuăm drumul pe piste de pământ care se strecoară printre coline de granite și traversează un peisaj destul de dezolant, în care apar rari pomi și tufișuri printre ierburi uscate. Suntem în plin sezon secetos și Koen este plin de amărăciune...”Până acum zece - cincisprezece ani, aici era vegetație și vedeai antilope și chiar elefanți. Acum, suprapopulația ( această zonă are una din cele mai rapide sporuri de natalitate)  însoțită de sărăcie a distrus natura, singura resursă care o aveau comunitățile aici. Au supra-pășunat, nu a existat nici o politică sau reglementare de conservare și acum mai au puțin și totul se transformă în deșert...Într-adevăr, eu nu văd mare deosebire de habitatul din Niger, unde merg destul de des. Vedem de mai multe ori păstori urcați în copaci care taie putinele crengi care mai au frunze, în timp ce turme de vite se înghesuie să prindă ce verdeață o să cadă. „ Așa se distruge o regiune, creangă cu creangă”....La un moment dat dintr-un sat intrăm pe o pistă îngustă . „ De aici intrăm în blocul de vânătoare. Am peste 400 km de drumuri ca să pot să asigur vânătoarea și supravegherea. Să le întrețin mă costă cam 12,000 euro pe an, folosind propriul meu greder”. Responsabilă de degradarea asta este râma africană! Un adevărat monstru al râmelor care torturează pământul și-l transformă într-o vastă arătură, cu turnulețe și canioane,  în care gleznele se sucesc și fiecare pas este o surpriză, te afunzi, sau nu?

Pe drum începem sa vedem faună.

Intrați în blocul de vânătoare, toată morfologia se schimbă...Din loc în loc pământul este pârjolit de foc pe zone întinse dar deja se vede iarba proaspătă ieșind din cenușă! Iar toți pomii și tufișurile sunt verzi!! „Trebuie sa știi când și cum sa arzi iarba uscată, veche, ca să faci loc să crească iarba nouă care poate servi de furaj animalelor”.

 Vacile oamenilor din comunitățile învecinate pot să intre numai într-o zonă tampon. Ce depășește...poate să nu se mai întoarcă! După ce a avut câteva „discuții” acum  are o înțelegere bună cu satele din jur. Acum îi ajută să obțină un grant de la UE pentru dezvoltare comunitară astfel încât sa poată conviețui cu blocul de vânătoare și cu parcul Faro...Deci se poate ....Cu puțină inteligență și ceva bani oamenii pot conviețui cu animalele.

câteva rondavele de cărămidă, modeste

Pe drum începem sa vedem faună...In special gazele impala și câțiva masculi frumoși cu un trofeu în formă de liră, superbe...Dar surpriza, inclusiv pentru Koen, este un mascul de elan Lord Derby, enorm. Era în drum și a făcut un salt imens în savană și a dispărut în câteva secunde. Poza a ieșit mișcată și întunecată din păcate. Dar ce spectacol măreț!! Are o turmă de vreo 30 de exemplare și câțiva tauri solitari.  Ajungem pe seară în tabără. Care este ca un mic sat, al trackeri-lor. Apoi câteva rondavele de cărămidă, modeste dar care au tot ce le trebuie vânătorului obosit- un duș, un pat cu polog, un dulap, un rastel pentru arme. Geamurile și ușa au bare de fier forjat...In tabără vin des lei și o familie de leoparzi are sălașul în tufișurile din preajmă. Nu s-a întâmplat nici un atac, însă e bine să fii precaut. Noaptea nu se circulă prin tabără decât înarmat. În două din nopțile petrecute acolo am fost sculat noaptea de răgetele leilor...Koen și Richard, un tânăr ucenic PH  discută dimineața la cafea pe tonul pe care noi discutam prețul brânzei. „Parca au fost trei masculi, nu?”  „Da,  și câteva leoaice între ei, parcă?”

„Sufrageria”,  într-un foișor în aer liber, este pe malul râului Faro și un binoclu este permanent acolo...hipopotami, tot felul de păsări, maimuțe, manguste, impala, parcă toată arca lui Noe se perindă prin fața noastră...

parcă toată arca lui Noe se perindă prin fața noastră...

 Dimineața după cafea, testez arma, un Weatherby cal. 378 cu o lunetă 40 x 4 – 10. E o armă clar mult folosită...Are recul puternic și-mi trag o zgaibă de începător deasupra ochiului. La 100 m trag suficient de bine, grupat, la 10 – 15 cm de centrul țintei. Plecăm curând după ce se luminează.  Și destul de curând se arată de ce acest safari este introductiv...Orice om, inclusiv vânătorii neobișnuiți cu acest habitat și această faună are nevoie de câteva zile să-și facă ochiul, sau mai bine zis acea antrenare a creierului să înțelegă ce vede. De pe bancheta cocoțată în platforma bătrânei camionete, trackerii sau Koen îmi arata o umbră în vegetația deasă „vezi duiker-ul?” Nu văd nimic, o umbră imprecisă. Apoi duicker-ul mișcă urechile sau coada și se face ca un declic de obturator foto și văd animalul....Dar nu întotdeauna...iar animalele, cu cât sunt mai mari, mai bătrâne, cu atât sunt mai deștepte, se mișcă mai încet, mai rar, se ascund mai bine, sunt mai pricepute în Jocul Vânătorii, al vieții și morții...De aceea le și spune „Game animals”...

 Nu văd nimic, o umbră imprecisă

Sunt puțin șocat de nevolnicia mea. Ochiul și creierul meu sunt setate sa vadă păsări și văd toți francolinii și bibilicile. Probabil că a-și vedea înaintea lor și iepurele pe arătură...dar aici, în bush-ul des...sunt handicapat la început.

 În prima zi, dimineața vedem un mascul de impala cu un trofeu frumos. Oprim mașina (nu se trage din mașină la vânat mare) debarc, inru în bush și văd o bucată din corpul taurului, cam 100 de pași,  în mișcare și trag. Este lovit, dar nu cade. Mergem pe urma de sânge câțiva zeci de metri și-l vedem mergând cu greu prin vegetația deasă. Încă un foc, de data asta bine țintit și Jocul se sfârșește.  

După-amiaza se întâmplă un eveniment semnificativ...părerea mea -))! Plec doar cu un tracker, Sule și cu Richard șofer în bătrâna camionetă, la niște păsăret pentru cazan și iau numai o juxtapusa de 12, ale căror trăgace trebuiau forțate bine de tot ca să declanșeze focul. Iau un pumn de cartușe de 6 și de 4 în buzunar. La ieșirea din tabără niște francolini sar din marginea drumului și fac un dubleu. Clar nu mai fuseseră vânați, de abia s-au ridicat . După mai puțin de 300 de metrii, doi tauri de roan mâncau dintr-un tufiș, la 30 de metrii de drum. Mașina oprește brusc la șoapta strigată a lui Sule „Kobam”!! Ne uităm la pușca de 12...dăm din cap amândoi că nu...Sule propune să ne întoarcem după armă și Koen....Eu și Richard ne opunem...Taurii nu o să ne aștepte zece minute în loc, trofeele nu sunt grozave...mai bine ne vedem de păsăret. Am împușcat încă șase bibilici sălbatice și am fost tare bucuros de ziua respectivă. Dacă as fi știut... Zeul vânătorii este darnic și dacă îl respecți îți scoate în față vânatul. Dar este și capricios și dacă îi refuzi oferta, nu mai primești alta.

... doi tauri de roan mâncau dintr-un tufiș, la 30 de metrii de drum.

...am mers pe jos pe urme de taur roan ...

Următoarele două zile au fost îngrozitor de frustrante. Am făcut tot ce se poate sa găsim un taur de trofeu. Odată, l-am găsit, ne-am și apropiat pe urmă...era o turma de câteva animale, inclusiv un taur. L-am și văzut, cam la 150 de pași ghicindu-se printre vegetație. Eram emoționat, clar. Am tras și am ratat. Nu știu de ce. Am verificat apoi arma sa fiu sigur că nu s-a dereglat. Nici vorbă. Poate glonțul a  atins una din multele craci sau trunchiuri de pomi între mine și roan...Poate emoția și-a spus cuvântul și am tras prost, deși am și acum memoria firelor reticulare pe umărul taurului...Poate zeul vânătorii și-a spus cuvântul. Am pierdut Jocul...A doua zi, am mers pe jos o jumate de zi pe urme de taur roan fără să ne apropiem. După amiaza, pe seară, cu câteva minute înainte  brusca înserare, din nou trackeri văd un taur în vegetația deasă. Mi-l arată „ e o umbră între pomi acolo în față”, eu nu văd nimic. Când se mișcă îl văd, însă se îndepărtează de noi și e prea târziu pentru foc, Koen mă oprește să trag, poziția este rea. Un roan rănit nefatal este foarte greu de recuperat, aproape imposibil, aleargă ca un cal, zeci de km, prin cel mai des bush.   

Sunt foarte deprimat. Koen îmi tot povestește de cazuri în care clienți nu au văzut un baritai elanul de la 15 metri, că el însuși la început vedea pasările de spinarea bivolului dar nu vedea bivolul, că oricum am început sa văd mult mai bine în bush, ca numai după o săptămână de antrenament te poți apuca de vânătoare, etc, etc...oricum sunt foarte dezamăgit.

Koen îmi arata o urma mai mare...

Și sub influența superstiției, îi cer să lăsăm roan-ul și să mergem a doua zi, ultima mea zi de vânătoare, să căutăm un taur de bivol (femelele, indiferent de specie,  nu se împușcă). Plecăm pe întuneric. Toată noaptea au răgit leii în jurul taberei. Sunt atrași probabil de mirosul de carne de vită pusă la uscat de trackeri și paznici, carnea celor douăzeci de vaci care au avut proasta inspirație să se arate în preajma camp-ului cu o zi înainte. Oricum, vedem doua leoaice în drum, din care una nici măcar nu fuge ci se ascunde într-un tufiș lângă drum. Când se face lumină, Sule se așează pe bull bar-ul camionetei să vadă  urmele mai bine. În câteva sute de metrii oprim. O turma de bivoli a traversat drumul, spre râu. Ne echipăm (adică arme și apă) și plecăm în urmărirea lor. Urmărirea  a durat șase ore, când marș rapid, când ne răspândeam sa regăsim urma, când urma arăta ca fug ne opream să nu le  mai speriem...Din când în când îi vedeam în depărtare. Koen îmi arata o urma mai mare, probabil un taur și o urmă de urină, caracteristică masculilor. Semne bune! Din loc în loc, trackerii dau foc la iarba elefantului, înaltă de peste 2 metrii, uscată, cu frunze tăioase ca briciul...Pe la 12.30, căldura este deja oprimantă. De obicei, toate animalele se opresc și se așează să se odihnească la umbră. Intrăm într-o râpa apoi când ieșim aud un zgomot în păduricea de lângă noi și înghețăm cu toții. Apar încet bivolii. Ne lăsăm pe vine, cu ochii în jos, fețele albilor sunt înnegrite cu funingine. Bivolii vin spre noi. Koen face un semn ușor din mână. Se opresc, ne ocolesc, trec la cinci-- zece metri de noi, femele cu viței după ele. Pentru că ele ne-au găsit pe  noi în drum, nu reprezentăm o primejdie. Primejdia este numai ce vine din urma, ce le urmărește... Le lăsăm să se îndepărteze, și se opresc la umbra unor pomi la câteva sute de metrii. Le observăm și ...dezamăgire. Nu este nici un taur, doar un vițel de taur...Nimic de trofeu. Plecam spre tabără, prin savana în flăcări...Si parcă marșul este acum mai greu, mai oprimant. O fi căldura? Focul care ne înconjoară? Sau dezamăgirea încă a unei urmăriri fără succes, al unui Joc pierdut??     

Din loc în loc, trackerii dau foc la iarba elefantului

După-amiaza, parte din dezamăgire îmi trece. Vedem un exemplar superb de impala cu coarne în liră. Sar din camion și o urmăresc, la dibuială până la momentul bun. Foc cam de la o suta de pași, perfect. Koen e fericit, măcar nu plec supărat. Oricum, nu sunt supărat. Nașul meu de vânătoare, Lori, mi-a băgat în cap asta de mult:  niciodată să nu fii supărat ca ai lăsat un vânat în viață!!

Am jucat Jocul. Am mai câștigat, am mai pierdut. Koen mă așteptă să mă întorc, autorizația mea este încă valabilă câteva luni și el spune ca abia acum sunt pregătit să joc Jocul cu un Roan. Încă nu știu daca mă duc...Pe de o parte sunt animale așa de frumoase, că parcă e păcat! Însă sunt vânător și Jocul mă atrage...

Traditii, sefi, spirite si cultura - Africa adevarata

In  Yaounde nu sunt multe distracții. Mă rog, pentru oameni de vârsta și obârșia noastră…Așa că profităm când sunt scurte vacanțe și plecăm în excursii de tipul “să ne cunoștem țara”. Una din zonele de predilecție este în regiunea de vest. Odată pentru că este o regiune mai sigură, unde nu au ajuns raiduri Boko Haram,  dar și pentru că este locul unde este cel mai bine exprimată societatea tradițională africană. De altfel, zona este înscrisă în patrimoniul UNESCO sub numele “La route des chefferies”.  Să nu mai vorbim că este și o zonă cu un peisaj special, zona podișurilor înalte, învelite în pășuni nesfârșite. I se mai spune și zona “grassland” – ținutul ierburilor. Am vizitat câteva chefferies . Unele de mare anvergură, conduse de regi /sultani dar și unele de rang mai mic, la nivel de comitate, să zicem.  Și tot ce am văzut și am citit invită la reflexii…

Societatea cameruneză este condusă într-o măsură importantă de ierarhiile și instituțiile tradiționale.  Este o relație complicată în care șefii tradiționali (chefs de village sau fons sau lamido  sau rois) păstrează pe de o parte o autoritate morală, charismatică,  dar mai au ( în multe cazuri) încă drepturi și autoritate funciară și pot să dea în folosință terenuri, în numele comunității, de obicei chiar sunt proprietarii ancestrali ai pământurilor, “descălecatorii”, să zicem așa.   Poate cel mai bine este pusă în evidență acest aspect aici, în vestul tării, unde regatele Bamileke, Bafut sau Bamun  și regii lor sunt activi, unde rănile provocate de conflicte armate din perioada independenței și a unificării încă dor chiar dacă nu mai sângerează.

Dincolo de aspectele legate de autoritatea charismatică și funciară sunt datoriile și puterile administrative care le revin transmise de statul camerunez. Fondatorii statului independent Camerunez au realizat un echilibru între puterile statului și puterile șefilor tradiționali. Un echilibru care până acum s-a dovedit trainic.  Astfel, fonii au jurisdicție asupra delictelor și conflictelor domestice, asupra conflictelor legate de moșteniri și succesiuni, asupra delictelor și conflictelor legate de vrăjitorie și vindecătorii traditionali , vraci. Dincolo de aceste atribute, ei se implică  în unele aspecte legate de dezvoltarea socio-economică. Propunerile de sistematizare urbană, de autorizare de construcții importante, toate trec și prin filtrul acestora…

M-am interesat cum se susțin financiar acești lideri. Sigur, ei primesc stipendii din partea statului pentru funcțiile care le desfășoară, însă întreaga logistică a palatului, a “curții” a “societațiilor secrete” sunt sprijinite de contribuțiile voluntare ale “supușilor”.  Am asistat la festivalul anual într-un astfel de sat, unul modest de altfel, când se strâng și donațiile, și se desfașoară întreg arsenalul cultural și spiritual al comunității…Timp de câteva ore, în paralel cu dansuri, cu focuri de armă și sub privirile regelui și ale curții sale (neveste, prinți și prințese și sfătuitori, și oaspeți de vază – cum am fost noi) au venit supușii, unul câte unul să aducă contribuții sau ofrande sau dacă vreți, tributul…Aceste sărbători sunt toate în sezonul uscat, când s-a strâns și vândut recolta. Inițial, tributul era parte din recoltă, pe care o plăteai în schimbul folosinței terenului și pentru serviciile militare ale șefului. Cam ca în evul mediu european, nu?  Astăzi, sigur ca se oferă și ceva manioc sau porumb sau vânat, dar majoritatea aduceau bani, iar suma era trâmbițată tare de “crainicul curții” și notată de “chelar” și strânsă de “vistiernic”.

Ce este interesant este ca în anumite “regate” cum ar fi la Bamun, regele este și “judecat “ cu aceasta ocazie. Supușii nedreptățiți pot veni și spune în fața “societatii secrete” și a curții ce păsuri are.  Iar în teorie, dacă chiar nu și-a făcut treaba, “consiliul celor nouă” , pair-ii regatului cum era în Franta medievala,  îl poate “detrona” și înscăuna un alt membru al familiei regale.

Dar de unde vine puterea charismatică  a acestor șefi ? In cazul regilor noștrii creștini aceasta venea din “harul divin” transmis odată cu “ungerea “, cu “taina divină” a mir-ului pe frunte. In cazul șefilor africani procesul este mai elaborat și mai profund în același timp…Odată ales rege dintre posibilele odrasle regești – primogenitura nu este un criteriu foarte important-  acesta se retrage pentru o perioada – până la doua săptămâni - în “Casa spiritelor”. O construcție tradițională, foarte veche, unde sălășuiesc spiritele tuturor regilor morți. In regatul Bafut, această casă este una din cele mai vechi structuri din lemn din Africa, din secolul XIII. Acolo, singur, regele postește, meditează și se “impregnează” cu înțelepciunea și spiritualitatea bătrânilor dinaintea lui…Deci el devine nu numai purtătorul unui sânge nobil, ci și al puterilor spirituale ale înaintașilor lui și devine principalul comunicator cu lumea spiritelor…

“Societatea secreta” este și ea la rândul ei o instituție puternică, parte din sistemul de guvernare. În cea mai simpla forma ea reprezinta “consiliul local” al cărei membri sunt cunoscuți, ca și deciziile lor, secrete fiind numai deliberările. Insă în cazurile mai complexe, cum ar fi la curțile regale de rang superior, exista mai multe astfel de “societăți” unele cu caracter initiatic, secrete. Unele au rolul de judecatorii.  În regatul Bafut, reclamantul și pârâtul își expun pe rând cazul unui grup de judecatori ascunși după niște rogojini. Fiecare pledează o dată. Apoi, judecatorii deliberează  și dau verdicte la care nu se poate apela. Și până de curând, mai exista o societate secretă, a călăilor, a executorilor, care îndeplineau condamnările la moarte.

La curtea sultanului din Fumban

Să nu credeți ca acesti șefi, foni, sunt niște inculți  obscuri care țopăie în fuste de iarbă. Regele Bamun are studiile făcute la ENA în Franța, a fost functionar în ministerul de externe, apoi ambasador , parlamentar și apoi ministru timp de 20 de ani în diverse ministere iar la moartea tatalui lui a fost ales rege de consiliul celor nouă. A renunțat la toate mandatele ca să devină regele Bamun. L-am vazut în cadrul unei ceremonii, la palatul lui din Fumban. În costum traditional, înconjurat de femei și barbati înarmați cu lăncii sau cu simbolurile funcțiilor lor. Regele aducea un omagiu defunctului sef al breselei “forgeron-ilor” . Totul foarte decent, dupa un protocol antic dar încă viu. Sunt locuri unde poți călca și locuri unde nu, sunt gesturi care nu se pot face. De exemplu nu ai voie să-ți încrucișezi picioarele. Numai regele are acest privilegiu.

Cu Michael Fomkem, fon-ul Fumbot!

Un alt fon este seful Fontem-ului, un “domeniu”  din Camerunul anglofon, de vest. Il chema Fonkem, deși eu l-am cunoscut inițial ca Michael, un băiat jovial și cam superficial, colegul meu de bursa Hubert Humphrey în America acum 20 de ani. Acum, Fonkem este profesor la Universitatea din Wisconsin și vine în fiecare vacanță înapoi la Fontem, să-și împlineasca datoriile de  șef. Când vine, se scoate o tobă mare, traditională, care anunță în toată regiunea venirea lui sau începutul festivalului anual, sau adunarea șefilor de familii, etc. Deși telefonul mobil a pătruns și aici, toba ramâne mijlocul de comunicare traditional, cel mai eficient… A stat la mine câteva zile și am avut discuții fascinante. Veselul și superficialul Michael era acum un foarte serios sef Fonkem, cu un rol în probleme politice majore ale Camerunului, un rol relativ riscant pe care și-l asumă pentru ca este al lui, al șefului Fontem…

Dimensiunea culturala și spirituală este liantul care menține vie aceasta structură, această institutie puternica și vie, africană!  Cântece, măști, statui, costume…toate sunt catalizatori ai reacției dintre lumea spiritelor cu  tradițiile și cu indivizii. O reacție complexă, autentică. Eu am un oarecare dispreț pentru artifactele făcute pentru turistul alb și pufos. Insă am și un respect aproape reverențios când sunt pus în fața unui costum și a unei maști din spatele careia se pronunțau decizii de viața și de moarte sau de război și pace. Unele măști au seminificații faste, sunt simboluri ale recoltei bogate, ale dragostei și fertilității sau sunt simboluri ale funcțiilor administrative. Altele sunt reprezentări ale unor indivizi excepționali, statui, dacă vreți.  Dar altele sunt maști cu încărcătura negativă, vrajitorească. Ele parca emana ceva dracesc, necurat.  Fară să intru în esoterism, eu am avut  trei astfel de masti, Bambara, un trib din Mali. Autentice, foarte vechi, simbolizând diavoli…Coincidență sau nu, dupa ce le-am luat și pus pe perete, a urmat o perioadă nefastă.  Supărări,  divorț, etc. Am vrut să le ard dar un prieten care nu credea în “prostii”  le-a luat el să le pună în casa lui de la țară. Care a luat foc și ars toata dupa câteva luni… Știu două case în care nu vor mai fi niciodată măști africane…  

Costumele tradiționale și maștile sacre sunt în continuare folosite “pour les rites”

, ritualuri inițiatice care exorcizează, vindecă, ajută morții să intre în lumea spiritelor etc.  Și pentru  a înțelege cu adevărat acești oameni trebuie întotdeauna știut că lumea spiritelor este foarte aproape de ei. Menajera noastră, Esthere, mi-a povestit cu năcaz un caz edificator. Fiul ei a murit, Dumnezeu să-l ierte. Purta numele unuia din bunici, om mai în vârstă, sigur dar care era pe picioarele lui, relativ sănătos.  Guerisseur-ul/vraci-ul local i-a spus ce s-a întâmplat  și ca “numele lui” a murit, a trecut în lumea spiritelor. Din acel moment, batrânul nu a mai vorbit , nu a mai mâncat și a murit în doua zile….Inmormântare dublă.

Dar dincolo de valențele spirituale, artifactele tradiționale sunt prețuite și folosite pentru valoarea lor estetică. Este o plăcere reala să  vezi capturată în abanos mișcarea plină de grație a unei femei care duce o oala pe cap, sau rigiditatea și fermitatea unui raboinic bafut sau macabrul unei operații chirurgicale  turnate în bronz. Sculpturile în bronz sunt apanajul unei adevarate caste profesionale, “ les forgerons”.  Ei trăiesc toți într-un cartier al orasului Fumban,  capitala regatului Bamun.  Pe la 1892, regele Njoya, a invitat artizani să se stabilească în Bafusam, lângă palatul regal și le-a dat privilegii, case ,etc. Aceștia continuă și azi sa prelucreze bronz conform aceleiași tehnologii. Știu de unde sa aducă argila care, amestecată cu bălegar servește la modelare și creuzet. Modelele (matrițe) se ung cu ceara de albine, nu cu cu parafină sau alt produs sintetic.  Apreciază temperatura din cuptorul primitiv în funcție de culoarea oxidării cărămizilor, nu cu vreun termocuplu. Orientarea și dispunerea gurilor de aer este rezultatul experienței, nu al introducerii tubului de oxigen sau măcar niște ventilatoare moderne... Pentru a-și vinde statuile, regele este cel care împarte spațiul expozițional. Sunt numai  două „plazza” unde se pot expune obiecte artizanale și un numar limitat de galerii pe care regele le distribuie. Forgeron-ii  au de înfruntat acum concurența chineză pentru minereul de cupru și de cositor exploatat artizanal. Mineri semi-artizanali chinezi sau samsarii lor iau minereul și-l exportă în containere în China unde contribuie la marea industrie a lumii...

Mulaj acoerit cu ceara. Acesta este pus in alt strat de argila, apoi supraincalzit si se toarna bronzul topit care va inlocuii ceara.

Cartierul forgeron-ilor

Este impresionant cât de puternică și rezistentă este instituția șefilor tradiționali. In altă țară, dar culturi înrudite, în Niger, în sate Sonray și Hausa, am făcut odată o anchetă socială prin sondaj. Populația urma să treacă prin încercări grele, să se mute cu sate cu tot. Ancheta arăta o îngrijorare firească în aproape toate sferele – viitorul domiciliu, amplasarea satului nou, mijloace de existență, etc. Singurul capitol la care nu exista îngrijorare era teama de schimbări sociale.  Fusesera asigurați că nu li se schimbă șeful tradițional, că tot lui o să-i plateasca taxele, așa că erau linistiți...

Reflectând asupra acestor  tradiții și legături sociale nu pot sa nu ma gândesc dacă oare modelul acesta, sigur, cu anumite modificări și amplificat, nu ar fi mai bun,  mai eficent prin naturalețea lui, decât administrațiile actuale ale multor state africane, copiate dupa modele politice și administrative europene, a căror colonii au fost. Adminstrații care iată, la peste cincizeci, șaizeci de  ani după independență se dovedesc  atât de des clientelare, corupte, afectate de tribalism – boala Africii și a căror ineficiență a dat și expresia de „failed state”.  Nimeni nu ar plânge dacă aceste birocrații ar dispare mâine, poate doar țuțerii unui Mugabe sau Museveni, dictatori înțepeniți în scaunele lor de peste 30 de ani și care asimilează presedinția cu regalitatea abuzînd o populație care încă nu a învățat diferența...... 

cartierul forgeron-ilor

Regle Njoya

Cuptor pentru sculpturi de bronz

Galeria reginei mama...

Razboinic Bafut, bronz

Un leu ...racit!