Sri Lanka a fost cunoscută și ca “Insula Șerpilor”. Sunt mulți, un număr considerabil sunt otrăvitori, anual zeci de oameni mor mușcați de cobre, krait și alte reptile...Oamenii nu-i ucid pentru că religia budhistă și hindusă nu prea agrează să-i omori. Mai sunt și superstiții legate de cobre...In afară de asta, șerpii s-au adaptat mai bine să trăiască pe lângă oameni decât dușmanii lor naturali așa că se găsesc mai mulți șerpi pe lingă sate și orașe decât in junglă. Oamenii la rândul lor s-au obișnuit cu șerpii. Uneori se crează "înțelegeri" cu cobrele. Ele omoară șobolanii care vin atrași de mirosul de mâncare și lasă oamenii în pace. Și invers.
Noi am avut câteva episoade cu șerpi de apă, „rat snakes” care i-am găsit prin curte, care trăiau în țevile de sub casă. Clara, bracul meu a omorât vreo doi și mi-a provocat panică până să mă conving că nu erau otrăvitori. După aceea stropeam cu motorină zidul curții la exterior, că nu aveam vecini. Mirosul de motorină îndepărtează șerpii.
Intr-un alt episod, când eram plecați de acasă, o cobra a reușit într-o noapte să intre in curte și încerca să intre sub casă când a fost interceptată de Clara. Nu știu cum de știa Clara să nu o muște, că este periculoasă...Memorie genetică presupun...Dar doar a lătrat-o furios și s-a pus în fața ei și a hărțuit-o până a convins-o sa iasă din curte. Paznicul de noapte pe care îl angajasem pe perioada concediului nostru nu a făcut nimic, doar a sunat șoferul... era superstițios si nu voia să omoare cobra... Nu a mai fost paznic la noi...
Cel mai „amuzant” episod legat de șerpii din Sri – Lanka l-am aflat de la un prieten de-al nostru. O vară sau ceva de genul ăsta a lui avea ca animal de companie un piton. Îl crescuse de mic, se „jucau”, îl hrănea cu porumbei și șoricei vii, dormea într-un coșuleț în camera ei, ce mai, era ca o pisicuță sau un cățel. La un moment dat, după ani de zile, când pitonul ajunsese aproape de maturitate a refuzat să mai mănânce. Nici porumbeii gustoși, nici șoriceii cei mai delicați, albi sau cenușii, nici hamsterii delicioși nu-i mai plăceau. Pitonul doar stătea, așa...un fel de „Mioriță” orientală...Neliniștită de sănătatea companionului ei, tipa l-a dus la cel mai renumit herpetolog, veterinar...ce-o fi fost el. Specialistul l-a consultat pe piton, a pus mai multe întrebări legate de stilul de viață al dihaniei și într-un final a pus diagnosticul: Pitonul se înfometa ca să poată să o mănânce pe ea...De ce să mănânce șoricei când are la îndemână, în fiecare noapte o ditamai maimuța... „Greva foamei” s-a soldat cu eliberarea pitonului în junglă, la locul lui și cu o inimă frântă...
