Totul a început cu doi
ani în urmă, coborând Muntele Camerun, cu o durere ascuțita în genunchi,
completata de o durere surda dar grea în glezna...”Acum urmează Kilimanjaro” zise Romulus...”Poate...acum sa mă vad jos într-o bucata”.
Trece un an și ceva...
se apropie vârsta aia cu rezonanțe triste...60 de ani. Când oamenii se mai
potolesc, unii se gândesc deja la pensionare, în spatele jocului de table cu o
bere sau o cafea lângă ei, unii mai temerari se dedică pescuitului la
crap...Adevărat că nu sunt în formă...Iar m-am lăsat târât de pofte pe panta
alunecoasă a îngrășării, am ajuns iar la ....(nu vă spun că vă îngroziți)[1].
Genunchiul nu și-a revenit niciodată ca lumea după Mt. Camerun, glezna mă doare
și dacă fac o plimbare de 30 de minute...Dar ce contează este undeva în mine,
un drăcușor care nu m-a lăsat toată viața sa trăiesc aventura din canapea, așa
cum îi șade bine omului secolului 21, trecut de o oarece vârstă...As face ceva să-mi
dovedesc că nu am eșuat ca o balenă obeză în canapeaua senectuții...
Cam tot pe-atunci,
prietenul Lori, care își ia în serios calitatea de părinte spiritual al meu și
al fiicei mele mă trage de-o parte....”Dane, ai ajuns și tu la o vârstă, faci în
curând 60 de ani...E bine că vrei sa te menții în formă, să slăbești, dar e
timpul sa încetezi cu chestiile astea ale tale... scufundări, de nebun prin
junglă, ai un copil de crescut, a apărut un nepot...”Iar drăcușorul din mine
rânjește în timp de gura vorbește...”Da...ai dreptate!”
Argumentele însă sunt
valabile și ambițiile mele descresc și încerc să mă conving ca este cazul să
cobor stacheta....Mai bine refac creasta Făgărașului, de care mă leagă o groază
de amintiri de tinerețe...Ar fi așa...ca o reîntoarcere la 30 de ani când am
cartat versantul nordic...Drăcușorul și îngerașul din mine se privesc și în mod
excepțional sunt de acord: “ Nu vrei o reîntoarcere la 30 de ani! Vrei să
deschizi un capitol nou, nu să recitești un vechi foileton”.... Așa că în ianuarie
2018:
“Romulus, ce zici, Kilimanjaro prin iunie?” “ Ok, când în iunie? “
Trebuie să slăbesc și
să-mi întăresc genunchiul și glezna...Încep un regim (din nou!) și exerciții
pentru flexibilitate spate și genunchi și glezne (din nou!) și slăbesc ceva (
din nou!) ...parcă aș fi Forrest Gump,
nu? Dezastrul lovește în martie...Nu mai slăbesc de săptămâni
bune...Intensific exercițiile conform unui video de pe Youtube! Ucigă-l toaca!
Și brusc genunchii mei se supără! Durerea este ascuțita și permanentă! Aproape
ca nu mai pot sa merg... Și fac ceea ce ar fi trebuit să fac de mult, îmi
înving neîncrederea în doctori și mă duc la un medic sportiv, specialist în
chirurgia genunchiului în Brasilia. Omul este ok! După analize și RMN am două
opțiuni: operație de menisc la genunchiul stâng urmată de recuperare sau fizioterapie
și sala de forță. Opțiunea doi primește
toate voturile...Fizioterapeuta este super! Sarah
Brando, muito obrigado! Re-învăț să merg cu picioarele paralele, nu ca rața,
fac niște super branțuri care îmi iau imediat, cu mâna, orice durere de gleznă,
genunchii încep sa răspundă la comenzi, iar nutriționistul la care mă trimite
Sarah îmi dă sfaturi și un regim care sunt de bun simț! Din fericire sunt
într-o perioadă între contracte și mă pot concentra pe pregătire...cam două ore
pe zi pregătire fizica sau fizioterapie...și rezultatele apar. Ajung la o
greutate care face escalada la 6000 m posibilă, iar Sarah îmi dă aviz favorabil
ca o sa pot sa urc, eventual cu un management al durerii pe care îl învăț...
Intre timp Romulus
contractează o firmă specializată în ascensiuni pe Kilimanjaro - Joy Climbers.
S-a dovedit o alegere foarte inspirată, au fost excelenți băieții! Și mai
recrutează un camarad de aventura, pe Norbert! Nu este alpinist, este un CEO de
o firma de IT...Si condiția fizica? “ Pai
e cam tot așa cum te caracterizezi și tu, între medie și buna...” OK! Fii
binevenit Norbert printre cei cu un
drăcușor în ei. Dintre noi, pare însă cel cu cele mai puține bube de sănătate...
Mă fascinează sa aflu
ce-i motivează pe tovarășii mei de drum să se bage la așa ceva, drăcușorii sau
îngerașii?
Romulus Badea, 42 de
ani, consultant fiscal: „Așa înțeleg
să-mi trăiesc viața...Vreau cel puțin o data pe an, sa-mi ofer o provocare, un
țel. Cum a fost Mt. Camerun, apoi am făcut cel mai înalt vârf din Africa de
Nord, Jebel Toubkal, mai rămăsese Kilimanjaro. Și mai am un motiv. Să-i dau exemplu fiului meu cum se realizează
un obiectiv dificil. Cum trebuie să-l planifici și să te ții de el! Cum trebuie
sa avem tot timpul în viată o ținta la care să ne raportam....Cum am văzut un
citat în Sicilia “Marinarului nehotărât nici cel mai bun vânt nu-i ajută”. Cred
că trebuie sa avem întotdeauna o ținta și să o atingem! Și am vrut să- i arat
și lui Călin asta....”
Hm...Da... mă gândesc
ca și pe mine mă tine în forma tot voința de a-mi realiza obiectivul, visul...
Norbert Cserni, 48 de
ani, CEO firma de IT: „Suntem quantum-ul experiențelor
noastre! Și mult timp nu am fost stăpânul timpului și acțiunilor mele. Acum a
venit timpul și se îndeplinesc condițiile în care pot să trăiesc nu numai
pentru alții sau pentru o firma sau un job, ci pot să trăiesc pentru mine, sa-mi
trăiesc propriile experiențe!”
Da...Îmi place tare
mult chestia cu „Suntem cuantumul experiențelor
noastre”...Si într-adevăr, punând cap la coada experiențele noastre, așa
cum apar în discuțiile dintre noi, la un ceai seara, , a fost întotdeauna
fascinant...
Începe expediția, eu
ajung primul în Arusha, Tanzania, baza de plecare pentru toate expedițiile din
zona, fie foto safari-uri în faimoasele parcuri naționale (Serenghetti, Ngorongoro,
etc) sau pentru excursiile montane pe Kilimanjaro sau Mehru. Profit și fac o
vizită, într-o zi rece și ploioasă în parcul Arusha.
A doua zi seara ajung
Romulus și Norbert, se face o ședința tehnică cu verificarea echipamentului și stabilim
detaliile pentru plecare a doua zi. Sunt mai multe rute pentru a urca până la Uhuru
Peak, vârful cel mai înalt al Kilimanjaro. Unii, mai sportivi și mai obișnuiți
cu altitudini mari merg mai de-a dreptul, cu una, doua tabere și în trei zile,
daca te țin curelele poți sa termini o astfel de tură și să mai ștergi un vârf
de pe răboj. Noi preferam Lemosho route, o apropiere graduala , dinspre vestul
masivului, traversând platoul Shira, un drum care oferă pe de o parte niște
peisaje splendide, și pe de altă parte, oferă ocazia să ne aclimatizăm treptat,
să ne antrenam un pic picioarele și suflul, care la 4000 – 4300 m deja simte
influența altitudinii.
13 iunie, prima zi...Dimineața
ne înghesuim 16 într-un microbuz de 8 persoane plus, paradoxal, echipamente și provizii
pentru o expediție de o săptămâna....Africanii au dus arta înghesuielii la cel
mai înalte performanțe...Și țineți cont ca Bwana[2]
nu erau înghesuiți.... Ajunși la poarta Londorossi, se fac formalitățile. Aici nu este
ca la noi unde oricine intră pe poteca și gata...NU ! Expedițiile sunt bine
organizate de firme specializate care își pot pierde imediat licența daca nu
respectă regulile draconice ale parcului: este obligatoriu un număr de porteri și
de ghizi în funcție de câți membrii are expediția. Noi, cu 3 oameni, a trebuit
sa luăm minim doi ghizi, un bucătar (excelent) și 13 porteri. Ne înregistram și
noi și plătim o taxa scumpă rău de
intrare în Parcul National Kilimanjaro. Mârâim un pic, dar mai târziu, când am văzut
excelenta organizare a camp-urilor, cu WC-uri curate, potecile bine
întreținute, curățenia, etc...am înțeles.
Ca sa nu mai vorbim că turismul reprezintă un pilon principal al
economiei Tanzaniei.
Imaginile de la
ceremonialul de cântărire a bagajelor și înregistrarea expedițiilor mă duce cu
mintea la pozele din cărțile lui Stanley și Livingstone, cărțile copilăriei
mele, ale căror lungi caravane de porteri nu erau foarte diferite și care au
trecut nu departe de unde ne aflăm... Aceasta asemănare mi-a revenit apoi de
multe ori când vedeam lungile șiruri de porteri pe poteca Lemosho, balansând pe
cap și pe umeri bagaje neverosimil de mari...Uneori vedem porteri clătinând-se
pe picioare de oboseală, cu un munte de bagaje pe umeri, dar cel mai adesea îi
vedem trecând în viteza pe lângă noi, cu un „Jambo !” sau un amabil ,” Pole, pole!”. Au calități fizice remarcabile! Portarii au tradițiile lor, cântecele lor,
etica lor profesionala...Iar noi am fost beneficiarii lor! Ghizii sunt o clasa
peste...Ei fac o scoală speciala și sunt mai mult decât oameni care iți arata
drumul. Ei sunt și managerii întregii expediții, mentorii ghizilor aspiranți,
etc. Samuel, ghidul nostru șef este un
tip subțire, numai vână, calm și un fin psiholog. Știe care sunt momentele
grele, știe cum să ne încurajeze, cum să ne dea sfaturi fără să pară jignitor.
Un tip remarcabil, și ne-a făcut plăcere sa-l recompensam dincolo de negocierea
inițiala.
Prima zi de marș se încheie
rapid, după doua ore de mers de munte, cu pași mici și rari care te lasă să-ți
revii fizic, inima să intre într-un ritm suportabil care te ține ore în șir...Eu
fac pauze scurte o data la o oră...Peisajul este fascinant, o pădure tropicală
frumoasă, mai rară decât de obicei, mai luminoasă...Feeric uneori. Ajunși la tabără,
descoperim ca porterii au ajuns cu mult înaintea noastră, cortul bucătărie/sufragerie
este ridicat și ne așteaptă un ceai cu gustări în așteptarea cinei, corturile
noastre sunt ridicate și putem să ne spălam cu apă caldă în ligheane aduse
special de Ali: „Hot water for washy washy ready Dan!”
Mă simt chiar ca în safari-urile de odinioară, din „Zăpezile de pe
Kilimanjaro” când „boy-ul” aduce whisky-ul cu soda la pat...In cazul nostru ne
mulțumim cu tradiționala afinată adusă de Romulus, făcută de prietenul Dan
Gingolia din Frasin, Suceava cu mâinile lui, și care ne-a mângâiat gâtlejul și
sufletul și în Camerun, și aici.
Daca ziua a fost
minunata, noaptea însă este un coșmar...Frigul nu mă lasă să dorm, sacul nu se închide
dacă am pulover-ul pe mine, fără pulovăr mi-e foarte frig, picioarele îmi îngheață.
Sunt sub 2 grade C în cort iar sacul meu de dormit, pe care scrie ca este de
-10 grade este o minciună dureroasă și pe deasupra este și prea îngust pentru
umerii mei. Salteaua este prea subțire și șoldurile mele neobișnuite cu tare se
învinețesc...Iar din cortul de alături, Norbert, care are o capacitate să doarmă
de invidiat, sforăie pe un ton egal și regulat, taman bun să te țină
treaz...Cred ca adorm epuizat și înfrigurat pe la 4 dimineața ca să ne sculam
la 6.00. Cafeaua fierbinte este adusa de Ali la „pat” și mă ajută să-mi
revin...Romulus, care indiferent de condiții are o energie și o rezistență
remarcabilă este deja pe picioare și mă asigura ca arat freș și plin de viată !
(poza)
Următoarele cinci zile
sunt minunate, de neuitat și îndemn orice iubitor de munte să le facă. Mergem
din tabără în tabără de la Big Tree Camp la Shira Camp, de la Shira la Barranco,
apoi la Karanga, de la Karanga la Barafu –tabăra de bază, de unde se lansează
ascensiunile la vârf.
Sunt etape mai scurte de patru ore sau mai lungi de până
la 10 ore. Vegetația de pădure tropicala ne părăsește pe la 3,200 m și de-a
lungul platoului Shiraz, intrăm în așa-zisa vegetație moorland, cu arbuști similari cu o tuja, cu tufișuri de plante
suculente, cu cactuși imenși, care pe la 4,000m dispar încet și intrăm în deșertul
alpin, unde rareori mai vezi câteva fire de iarbă...De pe la 3,000 m începem să
simțim efectele altitudinii. Este mai frig, odată cu apusul soarelui pulovărul
și canadiana sunt musai. Orice efort, inclusiv urcatul abrupt se face cu respirații
adânci, ca să nu zic cu gâfâieli...Luam Diamon, câte o jumate de pastilă, să ne
ajute, iar seara și dimineața ne luam pulsul și cantitatea de oxigen în sânge.
Sub o anumita limita nu mai ai voie sa urci. Nimeni din noi nu are probleme deocamdată.
Ne adaptam și la viața
de tabără...Învăț să mă strecor ca un yoghin în sacul de dormit și să-l închid,
cu bidonul de apă transformat în buiotă la picioare, să scot o mână și să trag
peste mine canadiana și așa reușesc să
dorm câteva ore pe noapte...Odată ajunși la tabără, intrăm într-o rutină. Mai
întâi oblojesc glezne și genunchi, ai mei și ai colegilor. Daca am timp, îmi
scriu jurnalul cu evenimentele și gândurile zilei, apoi la pijama/trening în
cortul bucătărie/sufragerie unde Romulus ne dă rația de afinată, bem ceai, mâncăm
delicioasele combinații ale bucătarului nostru, apoi vizita medicală și briefing-ul
pentru a doua zi și discuții interminabile pe toate subiectele din lume:
experiențe anterioare, familia, slujba și evident, ca doar suntem romani,
politică!!
Drumul are momente
epice...urcușul la Lava Tower, un neck de andezite care străbate rocile de
fundament și se înalță câteva sute de metrii...Este o prima urcare la peste
4,300 metrii și pentru noi un record de altitudine, apoi, ziua următoare, Baranco
Camp. Imediat după ce plecam din camp, începe o escalada pe Baranco Wall, un
versant foarte abrupt pe care se blochează mulți novici. Ii depășim rapid și continuăm
escalada...depășiți la rândul nostru de porterii care tratează cu indiferență
pasaje dificile și urcă cleanțurile ca niște capre negre...Si după o succesiune
de urcușuri și coborâșuri abrupte, care ne pun la încercare încheieturile
ajungem la câmp-ul Karanga care ne oferă
o splendida imagine a vârfului Mehru (4,500m), un alt vulcan care
răzbate din plafonul de nori care este pe la 3,000m.
Urmează un drum scurt,
de patru ore până la tabără de bază, Barafu, la 4,500m. Ideea este să ne
odihnim cât de mult putem, la noapte plecăm să atacăm vârful. Dormităm în cort,
cu excepția lui Norbert, care chiar doarme. Ne sculăm și luăm masa de seara pe
la 7.00 și facem ultimul briefing. Ne hotărâm să plecam pe la 11.00, astfel sa
prindem răsăritul exact la Uhuru Peak, la 5.30, daca mergem bine. Până atunci,
spre surprinderea mea, chiar dorm.
La 10.30 scularea și echiparea.
Toate hainele și echipamentele sunt înșirate la îndemâna în cort: lenjerie de
corp curata și călduroasa, pulovăr fleece, canadiană căptușită, pantalonii de ski,
căciula pass-montagne, mânuși, lanterna de cap și ochelari de soare, bețe și
bocanci... O cafea, apoi ne strângem și ne spunem rugăciunea: Ii spunem
muntelui că îl respectam, că vom urma
regulile lui, nu îl vom pângări cu fapta sau cu gândul, și-l rugăm să ne facă
ușoară ascensiunea, să ne lase să-l cucerim, să ne bucurăm de el. Amin și la
drum. „Pole, Pole!” Conduce Samuel,
cu pașii mici și regulați, urmat de Norbert. Urmez eu și Romulus și coloana se
încheie cu Arli, al doilea ghid și cu Ibrahim, un porter deosebit de atletic.
Întunericul este spart doar de miile de stele și de lămpile noastre. Luna este
doar o anemica felioară în descreștere. Aici, la 4,500 frigul este încă ținut
deoparte de hainele groase. Mergem într-o liniște care apasă. Samuel simte apăsarea
asta știe că o simțim toți. Este apăsarea anticipației și a emoției. A fricii
de necunoscut, de neputință. Știm că urmează o perioadă grea, că foarte mulți
renunță și se întorc mai ales între orele 2.00 și 5.00 am când frigul, oboseala
și lipsa de oxigen sapă voința. Din timp în timp, Samuel sparge liniștea și strigă
„Kazinzuri, kazinzuri” iar Norbert
răspunde fidel de fiecare dată ”Pole,
Pole!”. Trecem de un camp mai la
altitudine, Kosovo...O altă expediție se pregătește să plece, ne vor urma
imediat.
Continuăm să pășim,
încet și regulat. Încet, încet, universul se restrânge la petecul de lumina al lămpii
de cap, în care sunt picioarele celui din față și poteca, urmele...nu mai aud
și nu mai simt nimic, înregistrez fără surpriză că am trecut de la piatră la zăpadă...și
apoi, în universul meu limitat apare frigul. Mâinile îmi îngheață. Vântul înghețat
trage de mine, îmi intră în ochi, îmi arde obrajii și nasul, îmi intră în plămâni
cu forță și cu gheață cu fiecare respirație sacadată și adâncă. Degetele încep
să mă doară de frig. Le bat, le mișc...zadarnic. Mănușile de ski împrumutate de
la Romulus se dovedesc neprietenoase. Îmi iau bețele cu care mă ajut la urcat
și le pun subsuoară și-mi bag mâinile în buzunare...ca pe bulevard. Revenirea
la căldură este dureroasă. Romulus din spate mă întreabă dacă mi-e frig la
mâini. Nu știu de unde mobilizez o urmă de sarcasm si îi răspund ca nu, așa îmi
place mie să merg, ca pe bulevard!...Distracția cu mâinile m-a făcut să uit
timpul și locul așa ca mă surprinde când îl aud pe Samuel anunțând o pauza. Mă așez
greu lângă Norbert. Arată destul de obosit, cu o privire care nu este a lui...
Ii întind bidonul dar nu vrea, are un început de rău de înălțime dar continuă
cu o voință remarcabilă. Apa are ace de gheață...Romulus face glume...omul ăsta
pare că nu simte nici o greutate, mă frustrează. Încă o gura de apă și re-pornim,
pole pole. Universul se restrânge
iarăși la următorul pas, apoi la următorul, în zăpadă, în piatră. Romulus
mi-aduce aminte ca am în buzunar pachete de încălzit mana. Nu pot să le
deschid, mi le deschide el. Le bag în mânușă dar degetele continua sa fie
dureros de înghețate și din timp în timp le mai bag în buzunar...a venit ora
fatidică, 2.00 am, trecem de ea...Un
pas, încă un pas. Aerul rece intra ca împins de foale în sufletul meu. Îmi vine
sa tușesc dar mi-e frica. Dacă tușesc mă sufoc. Îmi trag pass montagn-ul pe
față să-mi feresc obrajii și nasul de vântul înghețat. Îl ridic însă că mă împiedică
să respir. Mai bine sa-mi ardă puțin fața dar să pot să respir. Îmi vine în minte
refrenul auzit prin vreun film: „ I am too
old for this shit”[1]!
Îl alung imediat dar nu vrea să plece. Când se încăpățânează recurg la arma mea
secretă: Mă gândesc la Doina, soția mea, și la fetele mele, la cei dragi. „Too old for this shit” mă lasă în pace.
Dar mă simt obosit. Și atunci, când realizez că sunt obosit, vine și salvarea!
Stela Point guys, Kazimzuri! Am ajuns pe
creastă. De aici, legenda spune ca drumul este ușor, o bagatelă...matematica
spune că nu e chiar așa, mai sunt peste 300m altitudine. Oricum, nu la o pantă așa
de puternica ca până acum...Se vede că sunt obosit, când mă așez mă răstorn pe
spate și nu mai am putere să mă ridic singur, mă ridica Romulus, care apoi stă
pavăză contra vântului și ne deschide heat-pad-uri
pentru mânuși. Ne odihnim cam zece
minute, iau un baton de proteine și o pastilă de glucoza. Ne ajung și alte echipe, prietenii mei
brazilieni cu care mi-am exersat cunoștințele...Dar nu mai avem suflu sa bârfim!
Ne adăpostim toți de vânt sub o stâncă... Samuel ne dă semnal de plecare. Mi-am
revenit, pornim. Drumul nu mai este așa greu, adevărat. Dar se întâmplă ceva în
mine. Niciodată nu privesc înainte, în sus spre vârf. Am învățat de mult că nu
trebuie să te uiți cât mai ai de urcat... te descurajează. Trebuie doar să urci
știind că la un moment dat vei avea plăcuta surpriză să vezi că ai ajuns...Acum
nu mă mai pot stăpânii, privire îmi fuge înainte...încă nu a apărut soarele,
este încă întuneric, abia se ghicesc formele înzăpezite, giulgiul crestei, în
întunericul nopții...și acesta se ridică în sus...prea în sus! Brusc mintea
mi-e invadata de gândul că Gata!
M-am săturat! Nu mai vreau! I am too old
for this shit! Mă lupt cu gândul ăsta, o reinvoc pe Doina, dar pașii mei îi
simt mai șovăielnici, parcă nu mai am vigoare. Rațiunea din mine îmi spune ca
totul este în minte, că de fapt pot, ca totul este psihic!! Si atunci, Samuel, telepatul, ne citește și începe să cânte!
Se vede vârful, la câteva sute de metrii, și începe cântecul de bucurie ca am
ajuns|! Și cântecul lui mă trezește, îmi dă impulsul de care aveam nevoie! Ibrahim
și Arli preiau refrenul! Energia ne revine! Incredibil în aerul ăla rarefiat, îl
vad pe Romulus, alergând pe lingă mine...Chestie curat suprarealista! Dar chiar
așa e...Ultimii pași îi face în fugă. Tot atunci, punctual, vine răsăritul...O
geană de lumină ca o linie de foc, sub un plafon de nori...Încă câțiva pași până
la vârf, orice ezitare a fost uitată, ajungem la vârf pe lumina!!
Emoția mă îneacă! Încerc
sa imprim pe telefon câteva cuvinte pentru Doina, să-i mulțumesc pentru
ajutor, dar emoția mă îneacă, nu pot sa vorbesc.
Nici nu am cuvinte. Sunt două feluri de bucurii acum pe Uhuru Peak...E una
manifestă! Ne îmbrățișam, ne pozăm, ne spunem felicitări care le uitam imediat,
facem poze ca la nuntă...Doar noi, cei trei „trail brothers”, apoi noi cu nașii,
adică ghizii apoi fiecare din noi cu ce vrea sa transmită acasă, apoi...Și mai
este o bucurie, una tainică, una ascunsă și discretă, care nu face
gălăgie...care îți aduce lacrimile până acolo, aproape, lângă obraz...poate și
un zâmbet timid, ascuns în spatele râsului zgomotos...e de undeva din suflet, alături
de aerul înghețat dar e așa de fierbinte ...
Așa a fost....aș putea
să continui. Cum a fost lunga coborâre ...Cum au fost interminabilele discuții
între noi despre ce-am simțit și ce-am făcut, o adevărata „Livadă cu vișini”
versiunea tanzaniană. Nu are rost. Am coborât, ne-am despărțit, ne-am văzut de
viață. O altă viață. Pentru că suntem alți oameni. Aia de dinainte au dispărut pe la cota 5.900.
