Covoare in Lahore, Pakistan

Misiune în Lahore, Pakistan. La plecare, Doina îmi dă sarcini. Trebuie sa iau un covor pentru fiica mea, unul pentru băiatul ei, cadouri de casa nouă si doua trei pentru noi, ca avem numai unul, pe care l-am adus din Afghanistan, mai de mult.

Pentru cine nu este inițiat, în această parte de lume se fac covoare manuale care sunt faimoase prin colorit, frumusețe și reputație – meritată sau nu. In primul week end ii cer soferului să mă duca la un magazine de covoare, în orașul vechi unde vazusem un semn pe un zid vis a vis de cladirea  departamentului unde veneam aproape  în fiecare zi.

Intrăm pe gang-ul îngust și cam sinistru unde este inscripția de mână, cu vopsea roșie. Un localnic ne arată o poartă mare de tablă care se deschide cînd batem și parcăm înăuntru. Poarta se închide în urma mea și mă gândesc că “security advisor-ul” care m-a instruit la venirea în Pakistan ar spumega în acest moment.  In curte, nici un magazin propriu-zis, doar niste trepte care coboră într-o pivniță întunecată și mai multi tipi, în salwar khameez care se uita la mine fară nici o expresie.  

“Carpets, please?” și asa cum mă temeam mi se arată pivinița…In pivniță însă cel puțin este răcoare și se aprind și becuri și un tip uscățiv mă întreabă ce m-ar interesa. M-ar interesa să aflu despre covoare și să vad ce are.  Și tipul uscățiv începe să-mi arate covoare și să-mi explice și ce văd… și aflu că sunt și stiluri diferite în funcție de trib-uri, regiuni dar în special în funcție de calitatea țesăturii, exprimată în noduri pe inchi. Cu cît sunt mai multe noduri, modelul poate fi mai detaliat și mai precis dar timpul de fabricatie și munca, ca și prețul crește proporțional pînă la sume considerabile.

Trei calitati de covoare. 

Pivința se dovedește o adevărată pesteră a lui Aladin. Covoare de toate dimensiunile, de tote stilurile posibile (sunt peste 50 de stiluri) , în funcție de regiune, de metodă, de simbolistică. Fac poze, din nefericire nu foarte bune, cu telefonul. Punem câteva covoare unul lingă altul și vad clar ce înseamnă diferența de calitate… Prețurile nu sunt mici de loc. Sigur, cele de calitate mai slaba , cu 50 – 60  noduri pe inch (afghane)  sunt o suta sau doua de dolari dar cele de Tabriz și de Lahore care ajung la 450 – 500 de noduri ajung la preturi mari: 11,000 – 15,000 USD. 

Il intreb unde sunt fabricate și spre surpriza mea aflu ca majoritatea sunt facute chiar acolo și merg să vizitez “fabrica”. Pe acoperișul casei, plat, ca în toată Asia, în niște șoproane deschise oamenii lucreaza la războaie manuale. Procesul este fascinant. Tesătorii sunt îmbracați doar în șalvari și stau turceste pe o platformă în fața unui război primitiv, făcut din lemn.  Pentru fiecare nod, țesătorul ia o bucățică de fir de lînă colorată și o petrece pe după firele din război. Nodurile sunt bătute și apoi nivelate numai cu unelte de mînă, pipteni si foarfeci rudimentare.

 Modelul, și deci culoarea fiecarui fir și nod, este descris pe file de hirtie cu semne arabe/urdu. Munca trebuie sa fie tare grea. Oamenii stau  în fața războiului, concentrați, nod, după nod, 450 de noduri pe fiecare inchi patrat ( cam 5 cm2). Rămăn stupefiat de gradul de detaliu și efort. Fiecare covoraș mic de sa zicem, 1,5 / 2 m se face cam în câteva luni, iar cele mari, fine pot dura mai bine de un an.

Ghidul meu îmi spune ca evident se pot cumpăra și covoare facute la mașină, în China,  care sunt gata in 20 de minute si costa doar o fracțiune din ce fac ei.  

Nu mai sunt multi care fac covoare manuale. Concurența mașinilor este necruțătoare. Ințeleg atunci că nu cumpăr doar covoare. A cumpăra un covor manual este o declarație - este un gest cultural. Un covor persan nu este doar utilitar este un obiect de artă.   Cumpăr un stil de viață, sute  - mii de ani de tradiție, o cultură. Un covor persan, țesut de mână este un manifest pentru păstrarea vechiilor meserii, a tainelor țesătorilor, a unui spirit oriental, feudal…    

Coovor "Hunting"

Covor de mare calitate  cu aprox 500 noduri...

Romani pe Mount Camerun

Despre o aventura pe Muntele Camerun

Obiectivul.

Despre Camerun se spune că este  Africa  condensată într-o tara. Ai aici toate formele de relief , de vegetație, de faună și chiar de populații – anglofoni, fracofoni, populații cu origine nubiană – nilotică, bantu, pigmei, chiar arabă…Și paradoxal totuși nu sunt multe locuri unde turistul de rând poate să meargă să se bucure de această diversitate naturală și culturală. Tot nordul și estul țării , unde se găsesc parcuri naționale de savană, unde  poți să vezi animale, este închis din cauză de insecuritate – Boko Haram, Seleka etc. Se poate vizita vestul țării cu cultura Bamileke, cu a sa faimoasă “Route des chefferies”. Te mai poti duce să te bucuri de plajă înspre sud est. O discotecă, doua în Douala, niște maimuțe și gorile triste într-o îngrăditura lângă Yaounde…un muzeu cu artă africană…și muntele Camerun.

El este într-adevăr o chestie. Se ridică de lângă coasta Atlanticului până la 4100m, fiind cel mai înalt vîrf din Africa de Vest și Centrală. Este și relativ accesibil, fară pereți abrupți și dificili, fără populații ostile. O potecă bine bătută ajută turiștii și s-a creat o adevărată industrie de ghizi și porteri care îți asigură logistica expediției. Căci, să fie clar, pe Mt. Camerun nu te duci ca pe Virful Omu, excursie de cinci ore sau cu gondola pe Kitzsteinhorn.  Deși accesibil și vizitat, ramâne o provocare.

Pe care mă chinuiam să nu o accept. Aveam argumente: glezna mea scrîntită și care mă chinuie de mai bine de 40 de ani: genunchiul bulit la schi acum câțiva ani și pe care tenisul și alergarea l-a dat gata…Mai recent uite că sunt diagnosticat  și cu o discopatie lombara care de cind am aflat de ea, chiar mă deranjează -)). Si dacă mă uit și la rucsăcelul ăsta care îl port în pozitie ventrală, plin cu slăninuță…vreo zece kile! Unde dracu’ să mă mai urc eu 4000 m altitudine!! Ingerașul meu de pe umarul drept  îmi spune: “Stai naibii acasă! Ai 58 de ani, ești gras și beteag. Iți ajunge că te duci la vânatoare și bați jungla și savana și toți coclaurii câte patru cinci ore duminicile dupa trei ciori! Vrei să-ți rupi ceva să nu mai poți să faci nici asta!  Insă dracușorul de pe umărul stâng, cu vocea blîndă a prietenului meu Romulus îmi șoptește suav: Auzi, dacă dau curs invitației tale și vin în vizită, hai sa facem Mt. Camerun! Să am și eu un vârf în palmares! Pari în plină forma!  Hm.. nu știu dacă face mishto de mine sau nu…Oricum prietenul Romulus își face cadou de ziua lui , în fiecare an, o aventură. Anul trecut a fost cu un Mig până în stratosferă. Anul ăsta, mai modest, cu mine pe Mt Camerun, la 4100.

Pregatirea.

Asta se întâmpla în iulie. Asigurat acum de un camarad de drum și de o dată fixă, provocarea pare acceptabilă și mă concentrez pe  temerile îngerașului. Am trei luni și ceva sa mă pun în formă. Mizilic!

Punctul unu: să slăbesc 15 kg. Check.  E simplu, mănânc mai puțin și mai deștept.  )(zero) alcool. Am o mică cădere în păcat timp de  două săptămâni înainte de expediție. Plec în misiune două săptămâni în Liban. Să-mi zică mie cineva, pofticios prin natura lui că a reușit să țină regim în Liban! Noroc că bucataria libaneză nu este una foarte îngrașătoare! Dar vinurile….Mă rog, la un 12 kg tot m-am menținut.

Punctul doi: Glezna și genunchiul.  Check.  Folosim You tube, găsesc un filmuleț care ne învață cum să ne fortificăm mușchii care suportă glezna și genunchiul – facem exerciții regulat ( ma rog, cât de regulat pot eu)

Punctul trei: Spatele. Check /uncheck, check /uncheck…Am încercat cu exerciții de pe You tube.. prea puțin. Cu cât slăbesc mai mult, se schimbă geometria cu care spatele meu este obișnuit și mă doare din ce în ce mai rău…Aflu că în Yaounde există un fizioterapeut format în State și care a venit aici și a deschis o șandrama unde face fizioterapie. Scump al dracu’ dar hai să-l încercăm. Și a mers, să-i dea Dumnezeu sănatate. La prima ședință mi-a pus la loc vertebra și am început să merg drept. Apoi totul a fost floare la ureche.

Am chibzuit și am hotărât să nu fac antrenamente. Altele decât hălăduiala prin savană în fiecare duminică alergând după potârnichi și bibilici. Nu vreau să mă accidentez sau să-mi uzez vreo încheietură! Mă bizui și pe experiența mea de zeci de ani de mers pe munte, de a-mi economisi efortul, de a pășii cu grijă, deliberat.

Întru în corespondență cu HADY – un ONG de tineret, care se ocupă și de expediții pe Mt Camerun. Este recomandat de ambasada americană din Yaounde (unde am niște prieteni). Rezerv zilele respective și stabilim și traseul. Se pleacă din oraselul Buea. Vom urca pe drumul cel mai direct, clasic. Prima zi cam 8 ore de mers, până la altitudinea de aprox 3100 m unde se afla un adapost (Hut 2) . Dormim în cort. A doua zi, dupa atingerea virfului, se coboara până în locul Mann Spring, altitudine în jur de 2200m, unde se campează din nou. Cam 12 ore de mers.  A treia zi se coboară 7 - 8 ore  până într-un sat aproape de Buea, de unde ne iau băietii cu o mașină.

Aventura începe cu formalități. Să-i scot viza de intrare lui Romulus...Camerunul nu  încurajează de fapt turismul și obtinerea vizei, daca nu există ambasadă, este o aventură ...cozi pe la inspectorate de poliție, cereri și declaratii, dovezi de domiciliu, de bonitate financiară, bilete , copii de pașaport, etc, etc...Cam în două săptămâni s-a rezolvat.

Romulus nu are o experiență de munte prea vastă. Insă este într-o formă excelentă. Antrenamente de două ori pe saptămână, gimnastică și work out de întreținere zilnic.  Ne sfătuim ce echipament să-și ia și ce să aducă. Lista mea este scurta: hrean, muștar de Tecuci, zacuscă, salam de Sibiu și bețe de trecking.  Din Liban îmi iau o lampă de cap și niște ghete de hiking ușoare și foarte comfortabile. Bocancii mei de vânătoare sunt foarte grei, groși și înalți (anti mușcături de șarpe) așa că nu-i iau.  Piesa de bază este hanoracul goretex, ușor și ultra scump pe care mi l-a luat Doina cadou și care s-a dovedit salvator.

Incepe expeditia

A doua zi după ce vin din Liban ajunge și Romulus și mă duc la 2 noaptea să-l iau de la aeroport. Trebuie să dau la poliția de frontieră originalul vizei eliberate de Surete Nationale. Mă asigură că a adus salamul, zacusca, muștarul și bețele de trecking așa că dau viza polițistei de servici ;-)).

Drumul de la Yaounde la Buea, trecând prin orașul port Douala, este fără peripeții, iar Romulus absoarbe tot peisajul și mulțimea de senzații care te bombardează când vii din România într-o țară africană tropicală. Culorile țipătoare, pamântul roșu, gunoaiele omniprezente, taxiurile galbene și miscarea lor browniană. Insă rezistă și este chiar un pilot bun cu telefonul în mână când traversăm Douala, un alt exemplu de trafic haotic. Ajungem pe seară la Buea, la un mic hotelaș unde ne întâlnim cu Walters, un fel de șef al HADY, organizatorii expediției. Punem la punct cum se va desfașura totul. Sunt foarte profesionali, au avut asistență de la voluntari americani. Pe scurt, vom avea un ghid, pe Harry, fratele lui Walters, care ne va însoții tot timpul și trei porteri care vor duce apa (8 litri de om), mâncarea, corturile, sacii de dormit. Eu îmi țin un rucsac mai mic în care am apă pentru o zi ( doi sau patru litri), mâncare/gustări energetice pentru cele trei zile, hanorac, pulovăr, aparat foto, trusa de prim ajutor și alte chestii din astea de care nu ma despart. Cu totul cam șapte- opt  kg. Romulus preferă să-și ia cu el rucsacul mare și duce cam 10 - 12 kg.  Poate să vă pară exagerată această descriere, dar când urci pieptiș câteva ore, fiecare sută de grame începe să conteze.

După ce discutăm traseu și logistică stăm puțin de vorbă cu Walters despre Buea. Orașul este în oarece fierbere. Aici populația este anglofonă și din 1960 cu toate eforturile guvernului încă nu sunt împăcați cu idea de a fi parte din Camerunul francofon. Acum guvernul a cam apăsat pe accelerație aducând numai profesori și judecatori francofoni, care nu stiu engleză și  judecă dupa dreptul civil, nu cel cutumiar , modelul englez.  Asa că profesorii, elevii și avocatii sunt în grevă. Școlile nu mai functionează și nici tribunalele. Altfel lucrurile sunt calme…încă. Adorm fară probleme în camera decorată kitsch dar care este curată totuși și are și un duș!

5. 30 deșteptarea. Separarea bagajelor, ce rămâne în masină,  ce merge cu noi. Mic dejun bogat, manânc mult  dulce să bag carbohidrați în mine.  O să am nevoie de energie multă, nu mai este cazul să ținem dietă. La 6.30 Walter ne duce la închisoare. Literalmente. Poteca de ascensiune pe Mt Camerun începe în fața închisorii din Buea. Ne întâlnim cu Nelson, Smith și Ivo, porterii noștrii. Niște băieți ca brazii, cu picioare sculptate în abanos. S-au dovedit tot timpul niște băieti super mishto! După tabăra 1 ei vor merge pe un alt drum, fară să mai urce, la tabăra 2 , la Mann Spring. Dar în prima zi fac același urcuș dureros ca și noi. Se definitivează bagajele. Ne strângem în cerc, ne reculegem și ne rugăm să avem un drum bun și să fim feriți de rele. Să speram că Dumnezeul muntelui ne va proteja.  Și pornim.

Ascensiunea

Ne așteaptă cea mai grea zi a expediției de trei zile. Plecăm de la 1000m altitudine și prima tabară este la 2850. La început poteca urcă destul de lin și după ce depășim grădinile închisorii întrăm în pădure. Eu merg primul că să mențin ritmul, după mine Romulus și la coadă Harry, ghidul. Cam asta a fost formația în cea mai mare parte a timpului.  Impun un ritm care mi-a servit toată viața mea de montagnard. Incet și constant. Dacă panta este mică pasul se întinde ușor. Cu cât este panta mai mare cu atât pașii sunt mai mici, cu micropauze de la un pas la altul. Un mers deliberat. Și atunci urci constant, fără pauze , fără gâfâieli, fără hăhăieli. Asta dacă ești singur sau cu băieti mai taciturni! Dar te pui cu Romulus!  Nu poate să tacă!! Are o mie de întrebări și de comentarii la care eu raspund laconic: “Much talk, no walk” sau varianta “Long walk, no talk”. Degeaba, condiția lui fizică îi permite să vorbească și să urce…Așa m-a chinuit o zi jumate!! Dupa aia am coborât așa că puteam să vorbesc…Padurea este frumoasă. Junglă primară, virgină, cu copaci uriași, cu liane năpădite de mușchi.  La un moment dat dăm de un portal care ne anunță că intrăm în Parcul National Mount Camerun . Dupa încă cîteva sute de metrii găsesc și un cartuș tras…Mdah…Facem scurte pauze la fiecare 300 de metri altitudine, cam la o oră…Răsuflăm un pic și re-pornim…Un prânz scurt (multe chestii dulci)  la o cabană a ranger-ilor parcului.  Imi împart cu generozitate biscuiții și povestesc fabula cu Esop și coșul de mâncare. Porterii se amuză copios și vor adopta pilda.  Apoi iarăși urcăm și iesim la golul alpin la 2200m. Ah…golul alpin! Senzația de deschidere, de libertate care ți-o dă! Aerul rece, vântul mai tăios! Priveliștea care se deschide, cu sate și drumuri undeva departe , mici…Iarba care se unduiește…Simt o bucurie care mă umple… Mi-a lipsit muntele, acum îmi dau seama ce mult mi-a lipsit. Respir adânc aerul de gol alpin și efortul parcă nu mai este așa mare deși panta s-a accentuat  și crește din ce în ce mai mult. Ajunge la mai mult de 45, iar poteca urcă drept, fară nici o serpentină, fară nici o curbă, trasă cu sfora pe linia de cea mai mare pantă.  Ma gândesc cu ușor parapon la cine a fost deșteptul care a trasat-o așa. Cineva gen ofițerul idiot care l-am avut în armată, la vânători de munte, care ne făcea sa alergăm numai la deal, direct în sus…Imi păzesc genunchiul, mă sprijin mult în bețe. Imi reglez respirația, am nevoie de mai mult oxigen să ard glucidele din mine și simt cum mă energizez. Imi dispare frica surdă că nu o sa rezist, că o să obosesc, că o sa mă lase glezna sau genunchiul. Doar mă bucur de munte!! Și brusc, de dupa un mamelon de deschide campul numit Hut 2 unde ar fi să facem tabăra 1. Câteva bungalow-uri în construcție, agățate de pantă, o șandrama mică de tablă și atât. Eu mă simt înca în formă, Romulus este plin de vervă  și am putea continua  dar porterii au nevoie de repaus și aici se face tabăra în mod tradițional. După noi ajung și doi finlandezi, niște băieți tineri care cutreiră lumea. Simpatici ungrofinicii! Atât că ocupă cel mai bun loc de pus cortul, aici unde orice loc plan este privit cu lăcomie...Cortul nostru ajunge mai târziu și numai după ce Romulus coboară câteva sute de metri până la porterul Nelson care era cam dărâmat și preia o parte din bagaj.

Suntem cam la 3000 de metrii și bate un vânt destul de tăios asa că este friguț. Ca să mâncăm ne înghesuim în baraca de tablă, stăm pe pseudo banchete. Focul ne încălzește mâncarea și fumul ne intră în ochi, conform unui corolar al legii lui Murphy care zice că fumul va bate acolo unde te așezi. Mancăm plini de bună dispoziție un amestec de orez cu fasole și urme de carne pe undeva și bem câteva căni de ceai fierbinte. Facem glume cu porterii și cu muncitorii de aici. E așa ușor să-i faci să râdă!  La 6.30 se face întuneric la tropice așa că părăsim focul din șandrama și ne refugiem în cort unde ne înfofolim în sacii de dormit ca niște nimfe -) înfrigurate… Cănile de ceai cald se răzbună și cu toata oboseala fizică nu dorm bine.

Scularea la 5.00. Un mic dejun foarte energetic la botul calului, în dărăpănătura de tinichea, la foc. Plus cafea!!  Lăsăm porterii să strângă cortul. Imi iau minimumul de lucruri în rucsac și plecăm. Vremea este bună dar este un plafon de nori care acoperă vârful iar vântul continuă destul de tăios. Cam după o oră de mers pieptiș, cu pasul acela...măsurat, luăm o  mică pauză și vedem finlandezii cum se apropie de noi. Avem un puseu copilăros și decidem că nu-i lăsăm pe ungrofinici  să ne-o ia înainte și să cucerescă vârful înaintea noastră! Mândria națională , ce naiba! Ceasul meu , care are și altimetru se comportă ciudat. Cred că nu a fost calibrat pentru astfel de altitudini.  Oricum, nu-i nimic, poteca duce într-un singur loc. Incă puțin și ajungem la Hut 3, altitudine 3775m. Un adăpost din piatră, cu niște priciuri. Este binevenit, vântul și frigul încep să se facă simțite și suntem putin obosiți.  Aici se face echiparea pentru vârf, unde , acum aflu , o sa fie foarte frig. Mă uit la ce este afară și sunt de acord, atâta că realizez că eu nu mi-am luat hainele groase. Harry nici nu se gândește să împartă cu mine unul din cele 7 (șapte) pulovere pe care le pune pe el. Sau cele două perechi de mănusi sau masca de față sau cele două căciuli. Romulus care și-a cărat rucsacul cu el, mai generos îmi dă o camasa de corp ultra mishto și îmi pun la piept husa aparatului foto, din material cu buret, super izolant. Mai îmi pun sub maiou și pălăria, care nu are nici o șansa să stea pe cap pe vântul ăsta . Inchid toate deschizăturile hanoracului meu Salomon și devin izoterm. Nu am caciula dar gluga o să mă protejeze suficient. Când să ieșim intră ungrofinicii care nu par afectați de vânt și frig…te cred.

Cucerim virful.

Continuăm urcarea însă ceața devine foarte deasă și vântul are rafale de până la 100km/h. Stăm mai grupati, poteca deja nu se mai vede bine. Harry ia prima poziție și indică drumul. Mi se pare că au trecut doar câteva minute de lupta cu vântul…altimetrul meu e pe undeva la 3900 când Harry se întoarce și strigă la mine să stăm cât mai puțin aici. Nu înțeleg și îmi arată la câțiva metrii, în ceața deasă, placa care marcheaza vârful “Mt Cameroon 4070” ( de fapt sunt 4095).  În viscol deja, ne facem poze și filmulețe. E greu sa-ți scoți ochelarii dar fotogenia asta…Nu-mi vine să cred când Romulus începe să  se dezbrace. Vrea să-i fac o poza cu T-shirtul desenat de fiul lui. Il înțeleg dar sub Tshirt și hanorac nu are decât un baselayer cum mi-a dat mie și este în real pericol de hipotermie. Și mie vântul și frigul ăsta parcă mă îndeamnă să-i dăm bice și să nu zăbovim la o cafea. Iau o pietricica și umplu o sticlă de plastic cu nisip de pe vârf, să am amintire. Noroc că nu sunt mulți geologi care să urce aici , altfel ar descrește înalțimea -)).

Un semn și Harry o ia înainte cu un mers destul de robotic. Dupa primii pasi de coborâre, cu vântul în spate deja,  mă cuprinde o senzație euforică: “Am reusit!” Am cucerit vârful, cu o gleznă și un genunchi paradite, supraponderal, cu o discopatie, cu toate cele!! Mă bucur în liniste, în sinea mea. Două zeci de minute mai târziu, sub nor, vântul s-a mai domolit, Romulus și cu mine ne bucurăm acum ca niște copii și facem mishto-uri, “schiem” pe nisipul vulcanic instabil alunecând cu viteză la vale. Harry, când ne uitam la el este încă robotic…Romulus îl verifică și constată că omul este literalmente înghețat. Noi suntem calzi, el este un sloi ambulant. Il luăm și-l frecăm și îl încălzim cît putem, îi punem mâinile subsuoara și încet, încet devine mai uman. Ii dăm în special multe sfaturi -)) și îi povestim cum e în România pe ger. Nu cred ca va îngroșa rândurile migranților.

Restul drumului până la Mann Spring este excepțional de frumos. Forme de lavă fantastice amestecate cu flori de toate culorile. Roci roșii și negre cu galben și violet pe multiple planuri…O încântare vizuală.  Dar tot greu. Poteca continuă cu un mic coșmar, printr-un câmp de lavă și piroclastite încă neconsolidate care este foarte crunt cu genunchiul meu. La fiecare pas, bombele vulcanice, niște bolovani rotunzi, se rostogolesc sub picioarele noastre și facem o echilibristică să ne ținem pe picioare. Foarte dur, obositor. Ne uitam cu jind la capătul câmpului de lava care se vede undeva spre orizont… Harry în continuare undeva în spate iar eu fac pe Winetou să găsesc poteca dupa urmele mai proapete ale ungrofinicilor care în sfârșit, ne-au depașit la un popas. După cam doua ore ajungem la câmpurile de iarbă “grassland”. Terenul nu este cu mult mai bun pentru încheieturi, tot cu denivelări ascunse acum de iarbă. Dar “bucuroși le-om duce toate”…după încă o oră de mers printr-un platou în care recunoaștem cratere mai noi sau mai vechi ajungem la un drum. Două Unimog-uri aduc materiale pentru o statie de transmisie undeva pe un vârf… dar lăsăm drumul și poteca ne duce la un crater vulanic noou nouț…nici un fir de iarba încă, din interior se simte un ușor miros de sulf – fumarole încă active. Acest crater este cel mai nou , s-a format în 2010 și mergem pe câmpul de lavă care s-a scurs din el. Pentru geologul din mine a venit Mos Craciun! 

Momentul penibil vine la câteva minute mai târziu, mergând din nou prin iarba înaltă. Genunchiul meu în sfirșit protestează. Simt durerea ascuțită care știu că însemnă că ligamentul meu s-a mai rupt sau s-a mai traumatizat și inflamat puțin…mai mult. Nu mă mir. Am abuzat de el pe câmpul de lavă. Dar ce o să facem în continuare? Deoamdată merg încet, încet, sprijinindu-mă în bețe până la camp. Din fericire nu mai este mult, doar cam doi km. Ajuns acolo , abia mai pot să merg. 

Dar oricum, sărbătorim! Terminăm sticla de afinată  adusă de Romulus și mult apreciată de porteri ( și de mine). Tabăra este minunată, într-un luminiș în pădure, cu un foc în mjloc și mâncam din nou amestecul de orez cu fasole și de data asta cu niște urme de pește afumat.  În apropiere se construiesc, ca și la Hut 2, bungalow-uri pentru viitorii turiști. Aflu că-l și cunosc pe responsabilul de proiect, un fost colaborator de la WWF.  Papa bun, afinată, oboseală fizică, decompresia după tensiunea drumului…toate condițiile  pentru un somn neîntors…dar stomacul meu nu este de acord și petrec o bună parte din noapte călărind peste Romulus și schiopătând până la buda care este undeva…departe.

Coborârea

Ketonal seara, ketonal dimineața. La 5 dimineața cafea și consiliu cu Romulus, Harry și porterii  să vedem ce facem. Putem fie să chemăm o mașină să vină să mă ia de acolo ( 14 ore minimum). Sau Romulus să se ducă și să vină cu mașina mea (o zi jumate) sau , optiunea mea favorită, să încerc să merg încet încet fără să forțez genunchiul. Riscul este să pățesc una urâtă, să se rupă un ligament și atunci porterii trebuie să mă ducă pe targă. Si ei trebuie să înțeleagă asta. Ințeleg și sunt de acord cu acest risc. Romulus este și el de acord cu această soluție.  Ca să țin în loc cât mai puțin echipa plec imediat. Și este minunat. Merg cam doua ore jumate singur, prin golul alpin prinzând răsăritul soarelui. Liniște, pace, vântul e blând și mângâie iarba care se unduieste în valuri. Mintea mea aude o nocturna de Chopin…privesc panorma..”Hei, salut! Cum merge? “ Ah!! Mi-a stricat momentul!

Cam de acolo intrăm în junglă! Super junglă, cu ceața strecurându-se printre lianele îmblănite cu mușchi, cu strigătele toucanilor și papagalilor…Nu degeaba în această junglă, nu departe de aici, s-a turnat filmul Tarzan. Nu vreau sa povestesc mult despre aceasta coborâre.   Important este că am facut-o în opt ore, cu doar o ora mai mult decât se face în mod normal. M-au ajutat porterii care mi-au luat și rucsacelul mic și m-a ajutat și hotarârea mea că pot sa merg până la capăt. Adevărat că pe masură ce mergeam și terenul devenea mai plat și mi-era mai ușor să merg. Era greu la coborâri mai abrupte, pe rădăcini alunecoase. Adică cam 80 % din drum.

Ajungem la Bokawongo, un sat la altitudinea de 900 metrii la ora 2.30. Bere caldă, îmbrațișări, declarații de “trail brother” și relaxare asteptând mașina care ar fi trebuit sa fie cu vreo doi km mai amonte și cu două ore mai devreme..Suntem totuși în Camerun. Despărțirea de porteri este una epocală!! Porterii nostrii ca brazii îl provocaseră pe Romulus la o întrecere prietenoasă de scanderbeg (bras de fer). Și el a acceptat înainte să ne despărțim. Și i-a pus, rapid, pe primii doi, al treila a dat cu abandon!!  Cred că putea după aia Romulus să le ceară orice, a devenit idolul lor!

SMS Doinei că am ajuns cu bine. Vine înapoi un email în care ne avertizează că este răzmerită în toata zona anglofona, armata e pe străzi, s-a tras, oameni împușcati. Să avem mare grija!!  Ca de cele mai multe ori , securitatea UN a exagerat. Adevarat că vedem riot police în Buea și multe filtre de jandarmi dar lumea e liniștită aici. 

Seara ne relaxăm la un hotel pe plajă la Limbe, cu un cocktail (doua, mă rog). Mergem ca roboții, cu febră mușchiulară, rosături, dar mândrii de noi. Pentru amândoi este una din aventurile de referința care nu se uită. Am transpirat împreună, ne-am mirosit în cort, ne-am făcut de mâncare, ne-am sprijint, ne-am bucurat împreună, ne-am apreciat reciproc. Am devenit tovarasi de drum, deși expresia locală “trail brothers” mi se pare mai potrivită! Și am cucerit Mt Cameroun!