Locuiesc în Camerun. Odată ajuns, m-am interesat ce si
cum pot să vânez. Internetul îmi oferea numai sejururi pentru străini, de o
săptămână, la vânat mare, la 35,000 de euro, într-o zonă bântuită de rebeli și bandiți. Nu mulțumesc…Eu
mai curând la vânat mic…
Trec de circul cu obtinerea permisului de armă și a
permisului de vânatoare … Important era să aflu ce, unde și cum se
vâneaza Cele două magazine care vând
armament nu au fost de mare ajutor…Ei vând arme, nu știu altceva – sau nu vor.
Să mă duc singur de nebun în junglă sau în savană nu este cea mai bună idee. Nu
există hărți detaliate iar fără un GPS (și nu am) în câteva sute de metrii poți
să te rătăcești…și nici nu este foarte prudent.
Asa că singura mea iesire a fost într-o pirogă pe râul Nyong și am
luat două rațe mari și niște
sarsele. Toată chestia a meritat o dată,
dar e prea dificil să o faci în mod curent si nici nu-mi place așa mult genul
asta. Iar când am aflat ca rațele respective – rața lui Hartlaub – este
considerată amenințată – nu prea mi-a mai priit…
Până la urmă, printr-o întâmplare, aflu de un francez,
Olivier, care vâneaza ca și mine, cu câine.
Are un metis luat de pe stradă, dar face treabă, mai ales la recuperare. Il sun,
ne întâlnim și mergem împreună la vânatoare în weekend. Cam la 60 km de Yaounde se deschide o zonă de platou, cu denivelari mai mici, în care alternează mici
corpuri de pădure cu savană în care, din loc în loc, sunt mici loturi cultivate
ale țăranilor. In general manioc, arahide, rar de tot porumb sau legume. Și
aici stau în general păsările de vânat – potârnichi ( varietatea francolin) și
mai rar bibilici, evident sălbatice. Uneori apar ca niște năluci porumbei de
junglă. Sunt mici, verzi, sa zici ca sunt papagali și sunt tare frumoși. După
ce am împușcat unul mi s-a făcut milă și jenă să-i mai împușc.
Bibilici am văzut o singură dată până acum. Cele de aici
sunt foarte atente și sperioase. La cel
mai mic zgomot fug sau zboară. Este
foarte dificil sa te apropii de ele ziua. Insă pe de altă parte sunt fidele
locului de baștină și numai rareori pleacă de tot. Așa că în zonele populate,
cu sate și cătune, oamenii le prind cu lațuri. Apropos…se mai prind în capacane
sau cu câini și se vând pe marginea drumului ca trufandale șobolani de junglă,
apoi un animal foarte similar cu nutria și niște căpriori mici de tot
(bushbuck).  |
| Alex, ghidul meu cu Clara. |
La prima vânatoare cu Olivier mi se luminează și mie cum și
ce. Luam cu noi din sat un ghid, pe
Alex, cu o macheta și un sac dupa el. Alex e vânator și el și stie tot terenul ca în
palmă și comportamentul vânatului. El alege unde mergem și parcursul, el taie
cu macheta drum cînd savana/jungla devine de nepătruns, el este și retrevier –
cînd pasărea împușcată cade ( cu o
frecvență exasperantă) în cel mai impenetrabil desiș …In general, ideea este să măturăm câmpurile de culturi. De
regulă, potîrnichiile stau dimineața în culturile de arahide și mai ciugulesc
și ele câte o alună, două...cînd iese soarele se bagă în culturile de manioc
care le oferă și mâncare, și umbră și protecție de ulii. Când culturile astea sunt așa, pînă pe la
brâu, e ok. Poți să mergi bine printre ele, vezi cîinele, epaulezi ușor. Cînd
însă sunt mari, și pot să treacă de cap, e mai neplăcut. Mai bine merg pe lîngă
și ghicesc dupa zgomot ce face Clara...
Potârnichiile
astea sunt nemaipomenite...Varietatea asta nu este dodoloață ca ale noastre.
Mai înaltă, ajunge pe la 6-700 grame, este atletică si suplă. Vînate de ulii,
pisici sălbatice, șacali și toate cele, ele sunt tare dibace în a se ferii.
Cînd o iau la picior o fac cu schimbari
de direcție să-și piarda urma de miros, se întorc pe urmă, se ascund in
desișuri, ce mai, toată gama de tactici
de supraviețuire. Aproape că nu există
un scenariu „clasic” cum e la fazan sau la prepeliță.
In timp, dupa
câteva vânători, am ajuns cu Clara să ne înțelegem. Rămâne în aret câteva
secunde bune până cînd îmi atrage atenția și mă apropii. Apoi pleacă în filaj.
Din acel moment orice se poate întâmpla. Să le salte în câțiva metrii (situația
ideală) sau la 40 -50 de metrii să izbucnească vreo două - trei
în direcții diferite (situația cea mai frecventă) și chiar s-a întimplat să mă ocolească și să
sară în spatele meu la câțiva pași (situația cea mai umilitoare). Odată
săltate, ele nu au bună cuvința să zboare în sus ca un fazan și să o dobori.
Zboară rapid, la rasul vegetației, se
ferește pe după un pom sau un tufiș și apoi se duce planând două, trei sute de
metrii. Când se lasă în alt câmp și ai potecă e fain, merită să le urmărești.
Dacă e savană până peste cap...
Odată împușcate, recuperarea devine partea a doua a
aventurii. Prea rar se întâmplă să cadă civilizat, pe ogor, să mi-o aducă Clara
la mână. De obicei cad într-un desiș îngrozitor sau în iarba înaltă cât omul și
acolo, cu ultimele puteri, se bagă sub
iarba uscată cu un talent de camuflare extraordinar. Fără câine și fără macetă
să-i croiești drum cainelui…rămâi cu amintirea pozei cum au zburat fulgii… Chiar
și așa, cam de fiecare dată am avut două trei piese care nu le-am recuperat.
Ce este bine însă este că sunt foarte multe. Cam la fiecare
două – trei parcele cultivate este o pereche sau un grup de trei, patru păsări.
Revenind peste cîteva săptămâni, la fel – multe! In două – trei ore de vânătoare
văd cam 16 – 20 de păsări, trag cam la 10 – 15, ratez doua sau trei, nu
recuperez vreo două, așa că mă întorc cu cinci până la opt bucăți. Rareori pot
să vânez mai mult pentru că Clara, la zece ani,
nu mai poate săraca. E mai bine când plouă și este mai răcoare, dar
atunci potârnichiile nu zboara decât foarte greu, preferă să o ia la picior în
desiș. De obicei, din ce am vânat, îi
dau una sau două lui Alex, care se bucură mult de ele ( ei nu prea au bani să
ia carne de la măcelărie)…
Recunosc ca am
avut la început probleme și cu tirul. Mă grăbeam să trag până să nu
dispară în vegetație, și nu mi se potrivea nici patul. Asta cu patul am
rezolvat-o relativ rapid. A trebuit însă să fac un efort de auto-cotrol și
concentrare să nu mai trag impulsiv, ci să aloc acea fractiune de secundă de
control al țevii și să nu mai trag în situații improbabile. Am tras mai rar,
dar mai bine. Cred că și faptul că am aici o semiautomată (nu am găsit un bock
sau o juxtapusa) a contribuit.
Psihologic, faptul că știi ca ai mai multe focuri te face să neglijezi cum țintești. Nu că am
tras des mai mult de doua focuri…
Riscuri și greutăți? Mai puțin decât v-ați gândii. In zonă
trăiesc mai mule specii de șerpi, în special vipera gaboneză și mai multe
tipuri de mambe. Teoretic este posibil să calci pe o viperă sau să pui mâna sau
să te așezi lângă o mambă însă probabilitatea este mică. Și dacă nu te așezi la
odihnă decât dupa ce ai verificat locul și porti bocanci înalți atunci chiar nu
sunt probleme. Bivolii sălbatici pot fi o problemă dacă se cred amenințați dar
deocamdată, în zona mea de vînătoare nu sunt decît foarte rari. Terenul este
greu, să mergi prin jungla secundară sau savană înaltă nu este o joacă și este
epuizant pe distanțe mai mari, dar cu Alex și maceta ne descurcăm…Până la urma,
cel mai neplacut sunt capușele dar și astea sunt mai puține ca în America, de
exemplu. Așa că, tinuți pantalonii în bocanci, spălată bine Clara cu un
insecticid după fiecare ieșire, și cu
asta ne rezolvăm. Ca să nu ne deshidratăm, carăm apă după noi: 2- 3 litrii pentru Clara și câte o sticlă
pentru noi.
Dar cu oamenii și autoritățile? Aici foarte mulți oameni
vanează, mai ales cu capcane, așa că
vânătoarea este văzută ca o activitate curentă, ca agricultura…Din vânat își
iau proteinele animale. Cînd Olivier merge în alte zone întreabă la magazinul
satului de un vânător bun și îl angajează ca ghid. Întotdeauna este unul. Ca să
nu am conflicte, să nu dau de oameni și să nu am probleme de siguranță a
tirului merg la vânătoare numai duminica dimineața când câmpurile sunt pustii. Din punct de vedere legal, nu există sezoane
de vânătoare, limite de recoltă sau autorizații de vanatoare. Olivier și cu
mine ne-am propus să nu vânăm în Martie – Aprilie în zona noastră când
cuibăresc potârnichiile. Insă aici oamenii,
odată ce au pușcă se duc să împuște fără restricții! Eu și majoritatea
vânătorilor europeni ne luăm permis de vânătoare și în teorie există controale.
Insă în practică…nimeni nu se obosește. Poate la vânat mare. Olivier care vânează
aici de 15 ani în fiecare săptămână nu a fost controlat niciodată. Acum că
jihadiști ai Bokoharam încearcă să se infiltreze în Yaounde controalele pe drum
sunt mai dese dar eu nu am avut niciodată probleme.
Cam așa mă distrez pe aici. Dacă ai chef și tu…ești
binevenit!
