Hai să ne mutăm în
Africa!
MUTAREA
Așa cum este procedura la Banca Mondială, dupa trei ani
într-o țară trebuie să te muți în alta. Rațiunea este că după trei ani ori te
îndrăgostești ori urăști locul respectiv. Nici una din opțiuni nu este bună,
funcționarii Băncii trebuie să fie strict profesioniști. Unde sa ne mutăm…?
Parcă încă nu suntem gata să ne lenevim la Washington la sediul instituții așa
că Doina aplică la câteva poziții și iată-ne în pozitia de a alege între Dubai,
UAE ( și să munceasca cam 50% din timp în Afghanistan) și Yaounde, Camerun.
Hmmm…Dupa ce ne informăm destul de superficial de altfel, luăm decizia: Hai să ne mutăm în Africa, în Camerun! ….Deci, pentru urmatorii
trei ani mă găsiți în Africa, în Camerun, în capitala Yaounde…
Mutarea
începe cu o vacanță în România…Stiți locul, nu o să insist. E cel mai frumos loc
din lume. Suficient să spun că știuca a venit la întâlnirea cu lanseta mea în
Deltă, că fetița mea Ana a plîns de fericire uitîndu-se la peisajul din
culoarul Rucar –Bran și că s-a “dat cu carul cu fân” prin Fundata și am mâncat
ciuperci pe jar, culese de noi prin pădure… Clara, superbracul meu, s-a reîntâlnit cu prepelițele și m-a certat
zdravăn că le ratez cu vrednicie. Mai
cumpăram o mașina care o expediem cu un container în Yaounde. Prieteni, familie, obligații, obolurile aduse
birocrației …Sunt invitat la o ceremonie de acordare a diplomelor de doctor la
Oradea, dar nu mai pot…Rămâne pe altă data…Turkish Airlines zboara în fiecare
zi, inclusiv în 18 august la Istanbul și la Yaounde și mi-a devenit linia
favorită… Și așa am început povestea
camerunezăăăă…
Ne cautăm
casă și între timp locuim într-un apartament mobilat – considerat de lux, dar
năpădit de șoareci- și începem să ne familiarizăm cu locul. Cu casa e simplu. E
numai una mishto, care nu este încă terminată. După o lună juma’ de șoriceală
ne dăm seama ca imobilul (frumos , de altfel) nu se va termina niciodată la
standardele Doinei. Care sunt standarde de ardeleancă, deci de neatins în
Camerun. Singura soluție nu este încă o revoluție ci să ne mutăm în ea așa cum
e și să o definitivăm noi, nu proprietarul, exasperat de cererile noastre
exagerate cum ar fi să se închidă ușile la dulapuri, să meargă TOATE prizele,
să nu ne mai trezim cu picioarele în apă, etc, etc…
Oricum…cel
mai important lucru de știut și care face plăcută existența aici este că în
Yaounde ai întotdeauna o priveliște . Orașul este așezat pe câteva coline (în
prospect scrie șapte, ca orice oras așezat pe coline de la Roma încoace,
indiferent câte sunt de fapt- doar,doar…) așa că peste tot vezi dealuri și văi,
fie verzi cu păduri urbane sau dominate uneori de imobile monumentale sau vile
sau, cel mai adesea, de o multitudine de
cocioabe și paillote. Cocktailul ăsta peisajistic dă un farmec locului, un
pitoresc specific african. Sigur ca acum
, privind de aproape, aflii că padurile astea urbane, sunt impenetrabile așa ca
mă cam chinui până găsesc niște poteci pe unde să o plimb pe Clara, iar căsuțele
cățărate pe coaste de deal se dovedesc niște slum-uri puturoase – nu există
canalizare în Yaounde- iar locuitorii nu
sunt numai africani veseli și amabili, ci sunt și unii agresivi și
neospitalieri.
Căci asta
este Africa…Boarfele noastre în loc sa fie debarcate la Douala, Camerun, port
aglomerat și cu un management de rahat au fost debarcate în Cotonou, Benin,
unde lucrurile sunt ceva mai eficiente…și ne- a așteptat acolo să facem un
scandal monstru ca să se miște cale de o zi, două pînă în Camerun. A fost
foarte frustrant trei luni să facem camping în casă, să dormim pe saltele pe
jos și să ne certăm cu firma de transport…Așa că, singura mobilă cumpărată
fiind cea de terasă, pe terasă am stat… Și așa ne-am cunoscut vecinătateaaaa…
Casa
noastră cea nouă este făcută pe un teren cumpărat de la “les autochtones”, tribul și clanul care a ocupat aceste terenuri de
mult de tot…Ei trăiesc în case mici și nenorocite (după standardele noastre) și
cultivă loturi mici, niște plombe între palate și terenul de golf, provocînd
aceste contraste specifice locului…Suntem prieteni cu “les autochtones”. Mă
opresc să mă salut și să fac glume cu ei, am sponsorizat un meci de fotbal în cartier
cu o minge nouă și am inițiat și sprijinit o campanie de comunicare care avut
succes, să nu mai fie gunoi pe jos în zona bacului unde se strâng resturile
menajere ale cartierului. Faptul ca am facut un pliant și l-am multiplicat în
doua sute de exemplare a avut ecouri pozitive… “le Blanc fait bien”. Vecinătatea acesta autohtonă are și mici
neajunsuri…copii plâng, câinii mai urlă noaptea, radiourile cam tare cîteodată…Acum
câteva zile m-am supărat și m-am gîndit să mă duc să protestez dar când m-am uitat
cum dansau fericiți în bătătura casei m-am oprit…Nu poți să le strici oamenilor
bucuria. Și se întâmplă rar, oricum.
Orașul are
două străzi frumoase. Pe una stau eu și președintele Byia. Pe celalată sunt
majoritatea instituțiilor internaționale, ambasade, etc. Urmează apoi câteva
străzi comerciale aglomerate, un centru civic cu cele șapte, opt clădiri mari și singurul hotel bun, deși deja cam jigărit– un Hilton. In rest, Yaounde , care are totuși două
milioane de locuitori este o aglomerare de case insalubre, cam murdare, cu
gunoaie între ele, mediul urban specific african și care îl găsești în majoritatea
orașelor africane. Așa-zis-ul „slum area”.
Criminalitatea există dar este redusă. Mai auzim de jafuri din când în când.
Insă nimic încă religios, Doamne ajută! Boko Haram , insurgența islamistă
radicală din Nigeria mai face raiduri în nordul Camerunului , care sunt rapid
eliminate de armată si de trupe de vigilantes
civile, bazate pe vânătorii din regiune, deosebit de eficiente.
Sunt două magazine mari unde intrii
cu placere să zicem. Unul ținut de niște libanezi, cu chestii de menaj si un
supermarket gen Megaimage/Carefour, însă mult mai mic... In rest, numai
buticuri mici, în diferite stadii de jegozare. Unele sunt chiar mishto și se adresează expaților și
camerunezilor bogați, dar marea majoritate sunt pentru piața locală, care
apreciază numai prețul, în detrimentul calității, curățeniei și ordinii. Sunt
vreo trei, patru restaurante OK, cu
prețuri mai mari dar care includ însă o atmosfera mai europeană. Când intrii
într-unul din ele, în funcție de cât timp ești în Yaounde, mai întâi saluți cam jumătate din clienți și
patronul, apoi poți să te așezi...eventual la masa favorită. Dacă te duci la sumedenia de baruri mici și
jegoase de pe marginea străzilor sigur că poți să bei o bere dar se uită toți
ciudat la tine. Camerunezii beau mult.
Adesea îi vezi, cam făcuți, cu un borcan
cu un lichid laptos de dimineată prin fața magazinașelor și minibarurilor
locale. Nu este lapte bătut ci vin de palmier, băutură locală ieftină, care
fermentează îngrozitor. 
Apoi, în afară de un mic muzeu
folcloric într-o mânastire, nu muzee, nu galerii, nu cinematografe, nu centre
culturale atractive, nu librarii sau evenimente. Bineînteles că în astfel de condiții există o
sete nebună de evenimente...orice evenimente. Prin decembrie a fost un târg
international care se face odata la trei -
patru ani. A fost o îmbulzeală incredibilă. Strada s-a blocat cu orele,
lumea se înghesuia sa admire bidoane de ulei sau macarale sau alte realizări ale poporului
chinez sub diferite branduri.
Așa că problema
principală cu Yaounde este că viața ta dincolo de activitatea profesională
poate fi a naibii de plicticoasă daca nu gasești resursele interne necesare și
nu-ți faci o rețea de prieteni. Nu sunt
mall-uri să-ți clătești ochii și să ne desfătăm exercitându-ne consumatorismul.
Dar asta aduce și un avantaj. Cred că viața noastră spirituală și de familie
este acum mult mai bogată. Am timp să citesc cărți care altădată erau puse pe
lista „De citit când ai timp” și pe care le-am cărat pe rând, din Romania în SUA, din SUA în Sri
_Lanka și în fine aici. Așa că acum sunt
adânc imersat în „Jurnalul fericirii” al lui Steinhart, carte care nu o poți
aprecia (zic eu) dacă nu ai luxul timpului de a reflecta, de a te întoarce la
paragrafe puternice[1]... Ana, fetița mea, citește mult pentru vârsta
ei ( are aproape zece ani) și adevărat că uneori intrăm în criză de cărți. Dar cu prieteni, cu Amazon Kindle, cu
drumurile mele în Kenya și Africa de Sud și România ne descurcăm. Fac o
aprovizionare serioasă și apoi i le dau cu țârâita. Păcat ca nu mai putem să
cumpărăm filme de pe iTunes care încă nu a descoperit Camerunul, dar uite așa
am fost nevoiți să învățăm să piratăm și acum seara organizăm vizionări pe ecranul
mare al Mac-ului meu care se mută în dormitor pentru vizionare. Până acum am
vazut toată seria „Merlin” și „Dowton Abbey” și ne pregătim de „The Americans”.
Cățeii noștrii nu apreciază atât de mult
meritele artistice, dar faptul că în timpul vizionării sunt lăsați în pat e o
super recompensă. 
Evenimentul cel
mai marcant în Yaounde sunt funeraliile. Nu vreau sa fiu nici macabru nici
senzaționalist. In aceasta cultură, înmormântarea este cel mai important eveniment
din...ciclul existenței, să zic așa.
Botezuri, confirmări, nunți...da, sigur, trebuie marcate și sărbatorite
dar INMORMÂNTAREA!! Ei bine, asta da! Funeraliile (căci nu poți să zici că este
doar o înmormântare) durează între trei
și cinci zile de evenimente, mese, discursuri. Casa, care nu a fost varuită
poate niciodată se va zugrăvii, se vor face toate reparațiile necesare, se
construiește un mormînt care este obligatoriu placat cu faianță albă ( în timp
ce casa este dintr-o împletitura de nuiele cu lut). Faianța albă, aia de se
punea la WC-uri este semnul de lux și bogăție, să știți! Apoi se face o pavoazare și un branding al
casei și sălii de ceremonii, se tipăresc sute de programe ale funeraliilor, ale
poveștii decedatului și meritelor acestuia, etc, etc...Tot camerunezul în
week-end se duce la cel putin o înmormântare, este de departe envenimentul
social cel mai frecvent și frecventat!
Tot satul sau
cartierul este invitat să mănânce câteva zile din belșug. Se închiriază sute de
mese și scaune ( o afacere în sine), se pregătesc sute de porții de mîncare
care trebuie să fie neapărat foarte bună. Probabil că în multe cazuri,
funeraliile costă mai mult decât a câștigat mortul timp de câțiva ani! Toată chestia capătă
proporții industriale și este de fapt o industrie în sine, cu sute de firme
care se ocupă de asta. Evident, de multe ori familia nu poate mobiliza
resursele necesare imediat așa că mortul trebuie să aștepte liniștit (se poate
altfel?) să se strângă banii. Toată familia contribuie, se contractează împrumuturi,
etc. Uneori durează și o lună, două. Și sărbătoritul
așteaptă la morgă, care și ea costa destul și este afacerea cea mai bănoasă a
administrației locale. Inhumarea este și
ea înconjurată de un ceremonial riguros. Ea nu se poate face oriunde, ci numai
în pământul de baștină, așa că sicriul va fi transportat eventual sute de km
până în satul natal...uneori pe motocicletă dacă nu mai sunt bani de altceva...
Spiritele sunt
cele care ghidează și sfătuiesc și pe conducătorii lor tribali, care au și
sarcini oficiale și fac parte din administrația locală. Așa că dacă ai un
litigiu legat de pământ, sau un conflict de familie care sunt de competența de
șefului tribal...e bine să te ai bine cu spiritele... Așa că nu este clar cât
din motivația acestui superceremonial este respectul pentru cel dus, și cât
este de fapt o șpagă să te pui bine cu spiritele...
Ai zice că astfel
de obsesii și superstiții sunt apanajul unei populații needucate, rurale,
etc... Dar nu este cazul... O colegă funcționară la Banca Mondială, cu studii
în Franța, ne povestea de dificultățile care le are să-și îngroape fratele cînd
Doina a întrebat-o direct: „Dar tu doar
nu crezi în toate superstițiile astea, nu?”
„ A, bineînteles că nu, dar știi...nu se știe niciodată...”Așa că și-a
ținut fratele la morgă vreo lună până a strâns banii pentru tot circul ăsta... Acest aspect colorează și viața politică – ultimul
număr din „La Jeune Afrique” o revista lunară de politică și economie, foarte
serioasă de altfel, dedică zeci de pagini problemei repatrierii rămașițelor
fostului președinte care are implicații neașteptat de mari...
Lumea africană
este atât de diversă, adeseori atât de stranie nouă, cu paradigme și efecte
uneori amuzante, alteori frustrante, întotdeauna surprinzătoare. A trăii și a
muncii în Africa este, dincolo de neajunsurile lipsurilor și riscurilor de
securitate, o aventură și o provocare spirituală și culturală în
primul rînd. Oare ce ne va mai aștepta ca urmare a simplei decizii: „Hai să
ne mutăm în Africa!”?
