6 decembrie 2013. Am venit în
România pe 1 decembrie și am venit sa dorm la Mama. Sarcina de a sorta și
decide soarta hârtiilor și lucrurilor ei este plină de sentimente
contradictorii. Tandrețe când citesc
scrisorile bunicului meu către
mama, în care îi povestește despre fiecare cățel de pe moșie în parte (cred ca știu acum de
unde mi se trage); noian de amintiri și noduri în gât când citesc scrisorile
mele către mama, chinurile mele interne din armată, din perioada divorțului, din munți când eram geolog, din toate
locurile pe unde am fost. Apoi ma simt rău și dur când arunc atâtea lucruri
care au definit-o pe Mama: tiparele scoase din Burda, sau pungi întregi de
nasturi, ațe și andrele sau revistele ei…Și în tot acest timp, privirea mea
luneca la urna care mă aștepta răbdătoare de luni de zile.
Ieri, la 7.30 ieșeam din
București și pe la 10 eram la Nămăiești,
la poalele masivului Iezer-Păpușa, satul copilăriei noastre fericite, unde eu
am învățat să merg, unde cu Mama și cu Tata și cu Alex (Bubu), fratele meu mergeam la cules ciuperci și să ne jucăm
în pădure…Unde Mama mi-a mărturisit că a trait din cele mai fericite momente
ale ei. Am ajuns la Mânăstire. Recunosc locurile perfect deși sigur ca sunt
schimbări. Ajung unde pornește poteca ce urcă în creastă. Este ascunsă acum, nu
o văd dar picioarele mă duc instinctiv unde trebuie. Au trecut 40 de ani de cînd am mers
ultima oară pe această potecă dar amintirile năvălesc. In fața mea apar
brusc niște stînci care strîng poteca
iar eu izbucnesc în rîs și strig,
“Dardanelele, Bubule!!” și râd și plâng. Am rămas singurul în viață să car
memoriile astea. Ajung în creastă. S-a
defrișat enorm, aproape nu mai recunosc. Continui să urc. Ajung sus. De aici e bine. Se vede pană
departe, vârful Papusei, Sturu, Valea- Mare…privirea se pierde. E un soare
puternic și s-a stîrnit un vînt care mă împinge
înainte, în sus. E un vînt bun, e vîntul Mamei. Și îi dau drumul să se ducă pe
vînt… Și îl rog pe Dumnezeu să o odihnească!
