Jurnalul unui doliu
Mama a murit…cuvintele sunt
atât de neputincioase. De ce nu pot sa
exprime mai mult? Stau aici, pe un scaun
de aeroport și-mi repet…”Mama a murit”. Și parcă sunt bătut în cap.
Nu pot să scriu, nu pot să mă
exprim încă.
Acum, dupa cîteva zile în șir
de tristete, de conflicte interne si externe, vestea mortii ei, într-un fel
programată medical și venită cu punctualitatea
care a caracterizat-o întotdeauna pe Mama mă lasă într-un amestec nefiresc de
sentimente…Multă tristețe, dar și un sentiment de eliberare, de: “s-a întâmplat
ce trebuia să se întâmple”. Ceva s-a savîrșit: S-a terminat penibilul unei
suferinte care eroda demnitatea ei. Care o facea mai mică decât a fost. Mama s-a dus cu demnitatea ei. Lăsând cât mai
puțin timp posibil neputinței, de fapt umilinței de a fii neputincios. Pare că
din momentul în care nu a mai putut sa fie autonomă, dupa definitia ei, s-a
hotărât să moara. S-a culcat ca să nu se mai trezească…
I-a venit timpul? I l-am
grabit eu când i-am spus ca nu mai vin să o văd până în septembrie? Greu de
spus…In orice caz, am remușcări ca nu am adus-o aici cu mine, așa cum a sugerat Doina.
Atunci ratiunea a fost ca atmosfera,
clima asta umedă o va ucide, dacă rezista drumului. A murit oricum, așa ma gândesc
ca dacă era cu mine poate rezista mai mult și traia mai mult, tot așa cum poate
mi-aș fi reproșat ca s-a dus timpuriu daca o aduceam în Sri Lanka.
De ce mă doare așa mult
moartea mamei…presupun ca primul raspuns este că este mama și că o fi natural
sa fie asa. Dar aleg sa cred ca este mai mult. Pe mama o respectam și o admiram
și o iubeam. Lasă un gol. Un gol de afecțiune dar și un sfătuitor, un confesor.
Lui Mama îi împartășeam impresiile mele, ei îi spuneam în scrisorile mele
percepțiile și emoțiile mele. Poate era , ultimul timp mai mult un reflex inerțial,
era o continuare a unei istorii întregi de confesiuni și discuții și sfaturi.
Pentru că, adevărul este ca mama a fost sfatuitorul meu principal pentru o
lungă perioada din viata mea… chiar blogul meu a început , nu-i așa …în urma
scrisorilor către ea. Dar la mama veneam când sufeream în dragoste, și vorbele
ei m-au ferit să nu dezertez ca un tâmpit. La ea veneam când voiam sa iau un câine,
când mă certam cu prieteni, când aveam greutăți la scoala sau la servici, sau când m-a părăsit soția,
sau când am divortat. La Mama m-am dus
să o las pe Ilinca și sa-I spun sa aibă grijă de ea cînd credeam că
poate nu mă mai întorc, în decembrie 89. La Mama veneam să discut îndoielile
mele interne legate de subiectele de economie pe care trebuia să le comunic iar
ea, absolventa de economie din 43 discuta inteligent și mă sfătuia.
Mama nu m-a mângâiat neaparat. M-a ascultat întotdeauna,
m-a iubit întotdeauna, nu mi-a dat dreptate întotdeauna. Si, refelectând acum,
a avut dreptate de cele mai multe ori…Veneam la mama pentru ca era vocea
rațiunii temperată de onoare. Știam că o poziție a ei va fi întotdeauna
onorabilă, o poziție și o soluție de care nu-mi va fi rușine…țin minte și acum
sfatul mamei cînd i-am spus ca mă însor (aveam 19 ani) cu o tipă care îmi spuse-se că este
însarcinată cu mine. Mi se părea atunci singura cale onorabilă de a ieși din
situatie. “ Trebuie sa te gândesti în
primul rând la copil. In ce familie va creste? Una care se cearta tot timpul
așa cum faceti voi? Ce viața va avea, ce caracter va avea? Daca vrei sa faci ce
este corect, îl recunosti, îl sprijni, dar lasă-l să crească în condiții care
nu-i vor fi dăunatoare. Altfel, cum nu o iubesti, nu vei avea o căsnicie bună și
te vei distruge și pe tine și pe ea, și pe copil. Si asta nu este onorabil!”
Pot sa fiu sincer cu mine și
să ma gândesc și să scriu de ce nu sunt acum la înmormântare? Incinerare…Cred
că într-o oarecare măsură este tot influenta mamei care avea așa un dispreț
pragmatic pentru inutil…iar dispunera unui înveliș material, corpul ei
neînsuflețit avea atât de puțină importanță în ochii ei…Pentru Mama ce conta
era în suflet, și nu se arăta…Scoala stoică a bunicii ei se vedea și aici…Pentru
ea conta mai mult sa știe că o să ma gândesc la ea cind o să-I duc cenușa într-un
loc frumos, ca o sa asociez moartea ei cu un loc plăcut. Nu nepărat un loc care
i-a fost ei special… Eu i-am propus Namaiesti, satul unde ne petreceam verile
de copii, pentru ca eu o asociez, eu am
constiinta Mamei legată de locul acela…Mamei îi repugna tot ceremonialul
bisericesc și laic al înmormântării… avea oroare de parastase și patrafire și
de toate artificiile unei biserici în care nu credea, pe care mai mult, o cam
disprețuia. Avea și ea, ca și tata și ca mine, propria ei teozofie.
Cred ca asta e prima cauza…Si
că îmi pasă din ce în ce mai puțin de ce crede lumea despre mine . Despre celelalte motive poate o sa scriu
vreodata…acum nu…
Sunt in doliu…un doliu
intern, nu pot să mai zâmbesc decât greu…în pofida mea …mă gândesc tot timpul
la ea. M-am trezit ca vreau sa port un doliu…și îl port. Si o sa-l port cit
timp o voi simții lângă mine și mă va durea.
Ironic sau fatidic sau cu
buna stiinta? Ultimele cuvinte al mamei mele?
“Cind o sa vii sa mă vezi?”
Cel mai devreme prin septembrie mamii, nu cred ca am
cum să apar mai devreme.
Ooo așa mult, lasă atunci, o sa vin eu la tine…”
Și a venit…este mai tot
timpul în gindurile mele acum…
Ca parte din doliu vreau sa
fac o donație pentru mama…Nu care se va răsfringe în ceruri pentru ca Mama nu
credea în asta, dar care va aduce un bine pe lumea asta…
The
time when there is nothing at all in your soul except a cry for help may be
just that time when God can't give it: you are like the drowning man who can't
be helped because he clutches and grabs. Perhaps your own reiterated cries
deafen you to the voice you hoped to hear.”
“Aren't
all these notes the senseless writings of a man who won't accept the fact that
there is nothing we can do with suffering except to suffer it?”
18 iulie
Auzisem mai de mult de cartea asta, “O durere
analizată” și citisem despre Lewis si Helen, soția și iubita lui. In momentele
când mama era incinerată, m-am rugat și am citit, în liniștea camerei mele “ A
Grief Observed”. Lucrurile sunt atât de diferite bineinteles, dar reflexiile
lui Lewis despre durere si despre relația între Dumnezeu, Sine, Pierdere,
Durere sunt atât de profunde și de relevante.
21 iulie 2013
Simt o nevoie lăuntrica sa scriu despre mama. Cred ca
așa exorcizăm pe Satana, pe care o definesc ca durerea rea. Vreau, tânjesc
dupa durerea dulce, care îmi aduce
aminte de mama care mă mângâie, care îmi șoptește ca o sa treaca durerea…Mă
gândeam sa scriu viața mamei, ca un fel de obol, de datorie … poate am să fac și
asta dar nu ca o datorie fața de mama ci față de copii și nepotii mei. Acum însa simt ca trebuie sa pun pe hârtie amintiri și
emotii care se vor duce în câteva zile, săptămâni…
Mi-aduc aminte de o discutie “serioasă” cu Tata. Tata
o iubea pe Mama. Ca de obicei, discuția serioasă era la “Monte Carlo” la o bere…Una
din cele trei- patru discuții serioase care le-am avut cu Tata. Tata care a
vrut să-mi spuna că Mama ma iubește foarte mult, poate prea mult. Ma iubeste
așa mult încât nu-mi poate refuza mai nimic…Si că eu nu trebuie sa profit de acset
lucru, că trebuie să-mi strunesc poftele, dorințele (probabil că a zis să
exercit autocontrol) așa încât să nu o
pun pe Mama în situații penibile și sa exploatez dragostea Mamei în felul ăsta.
Ca nu este onorabil din partea mea sa fac așa ceva…A fost o adevarată revelație…
Dintotdeauna, eu trebuia sa o conving pe Mama, apoi Mama să-l convingă pe Tata
că ce vreau eu este permisibil, suportabil, etc… Că era vorba de un câine, de
schiuri, un drum pe munte…Si iată că dintr-o dată se schimbase ceva, un raport
de forțe de influență…Nu-mi venea sa cred…Si apoi am testat-o pe Mama…I-am
cerut ceva ce știam că în mod normal nu
ar fi trebuit sa-mi acorde, numai tin minte ce. Si ceva ce de fapt chiar nu
voiam…Sa mai fac înca o petrecere, să plec pe undeva, nu conteză, stiu doar ca
nu era rezonabil ce ceream. Si am văzut-o pe Mama cum se chinuia și cum a
cedat…M-am simțit îngrozitor. Un
ipocrit, un profitor…Sigur ca i-am spus că m-am razgândit, ca nu mai vreau…dar
confirmasem observația lui Tata și verificasem pe pielea mea ca într-adevăr
este înjositor sa te folosești de dragostea Mamei pentru a obține ceva… Toata viata, apoi, când
i-am cerut ceva Mamei, mi-am adus aminte de asta și mi-am pus un filtru, daca
este OK sau nu sa-i cer ce-i ceream…
In liceu, o duminică dimineața, înainte de meciul de
baschet interlicee, eram cîțiva colegi și încercam să ne dregem, să ne trezim de dupa ceaiul/petrecerea de cu o seară înainte…Mihai
Gizaru, Radu Sicinski, cred că și Liviu Munteanu…Muzica era dată tare, mai
apărea câte o bere de pe undeva…Si apare mama de undeva, fusese cu treabă.
Băietii toți fâstâciți, pregătiti pentru o sapuneală…Si mama, luminoasă,
zâmbitoare, amuzată…” Ei, v-ati distrat? Sunteti bine, ce faceti acum?“ Ii spun
că avem meci de baschet cu un alt liceu și că nu suntem în cea mai bună
formă…Si Mama, în loc să ne bodoganească, sau să facă remarci idioate pune
repede de o cafea mare, să se trezească
bine baieții…Nu am sa uit niciodata privirea admirativă a baieților…
Unul dintre lucrurile cele mai definitorii ale Mamei
era ca nu se plângea. Era parte din definiția unei doamne/domn. Fară sa fie
vreodata verbalizată, postulată ca atare, în familia Mamei, nu se bârfea, nu te
plângeai, nu protestai aiurea sau vehement. Iți afirmai cu demnitate poziția
si-ți duceai crucea. Si am înțeles odată cât de mult a suferit Mama, fizic si
psihic cu suferința îndelungată și grea a Tatei. Noi nu am avut niciodată o femeie
care sa o ajute pe mama sa-l îngrijească pe Tata, care mult mai târziu am
înțeles cât de tiranic devenise în ultimii lui ani. Dar odată, am vazut că Mama
nu mai putea, fizic. O durea spatele îngrozitor. I-am spus sa se ducă la
Techirgiol să-și facă tratamentul care o ajuta foarte mult și să se odihnească. M-am oferit eu sa-l îngrijesc pe tata cât e
ea plecata. Si a fost foarte greu. Atunci am realizat cât de mult suferea Mama
în tăcere. Si ce simț al datoriei avea…
Rareori , barajul în spatele căruia erau ținute
jignirile si suferințele se mai deschidea, se mai defula…cu rușine, durere, și cu rezervă și atunci…
Mama și simțul datoriei…In
‘39 când s-au refugiat prima oară din Basarabia, Mama, cu mama ei, au trecut podul de la Bădărai,
peste Prut, mânând cireada de vite și herghelia din spate. Rușii erau la câteva
ore în urma ei. Nu erau singurii, bineînțeles. Toate familiile de boieri plecau
deoarece moartea sau deportarea era inevitabilă. Așa că, în casa și în curtea
primului boier de peste Prut, dl Budis, desigur prieteni de familie, se strânsese
un grup mare de refugiați. Gospodăria, destul de modestă de altfel, nu era
vre-un conac. Am o poza de la acel moment. Se mănâncă în curte, de la cazan
apoi fetele tinere, Mama și cu înca o tipa , amindouă cam de 18 ani, se duc să
spele vasele!! Semnul ‘!’ nu este o greșeala. Era un eveniment deoarece nu
facuseră asta până atunci niciodată! Fetele de boieri nu spălau vase…Dupa o oră
de eforturi, obosite, se declară înfrânte,
vasele tot slinoase erau și se duc să-și
marturisească insuccesul atât în fața Armatei Rosii cât și în fața vaselor
murdare…Și află ca vasele se spală cu apa caldă!! Wow! Așa a devenit Mama ‘gospodina’. Pentru ea, a
face de mâncare, a spala , etc, etc, toate aceste activități pe care
fetele le absorb de mici și intra în
cotidian, au fost o corvoadă. Nu i-a plăcut niciodata sa găteasca, să spele,
etc. Dar niciodată nu s-a plâns, niciodată nu am ramas fară mâncare, sau fară
rufe curate. Poate că mâncarea nu avea gust, sau camașa nu era bine călcată…
Dar Mama și-a facut datoria fiecare zi a vieții ei.
29 iulie. M-am întors acasă, în
Sri Lanka. Si m-a apucat iar durerea…Ma doare mai domol, mai precis simt un mare gol în mine. Mi-a venit
sa scriu o scrisoare despre Bali si mi-am dat seama ca nu mai am cui sa-i
scriu…Mama nu mai este sa astepte scrisorile mele pe care sa le citeasca pe nerasuflate…
nu mai am cu cine să împartașesc impresiile….Si în acelasi timp, uite sunt acum
revoltat pe mine însumi!! Ma plîng de parcă nu Mama ar fi cea care a murit ci
eu sunt obiectul durerii!!! Ce ar face Mama
acum daca ar putea să ne privească , și să ne vorbească? Dacă Mama de acum 10 -
20 de ani, în plină vigoare intelectuală, spirituală și cu un discernământ
remarcabil, ar fi undeva lânga noi, pentru înca o perioada… Așa, ca o stafie,
fără să poata interacționa cu noi…Cred ca ar fi devastată ca nu mai poate să mă
mângâie, să-mi vorbească, să mă îmbrațișeze…Deși
ea nu era foarte demonstrativă… S-ar uita înduioșată și recunoscătoare la toți
cei care suferă acum pentru ea, sau care au însoțit-o în ultimile zile. S-ar
uita și ar zâmbii cu aerul ei ușor superior, amuzată la ceremonialul religios…
Dar oare ar vrea sa se reîntoarcă?
Nu cred…respingea cu năduf, cu supărare neputința bătrâneții… de câte ori nu
mi-a spus ca-i pare rau ca nu a murit în 2008, când a făcut insuficiența
cardiacă…
18 august. Continui să port brățara neagra a doliului la
mâna și funcționează ... Însă Satana s-a dus...Am alungat-o... amintirile de
acum și reflexiile mele despre Mama nu mai sunt încărcate de resentimente , de
regretul morții ei. Ieri gîndindu-mă la
Mama am realizat ceva nou. Ca de fapt Mama este în mare masură responsabilă de
spiritul meu neastâmpărat, aventuros, de toate sporturile și activitățile astea
care mă definesc într-un fel- vânătoare, scufundări, expediții arctice sau sahariene,
turismul montan...E un truism , sigur, să spui ca Mama are un rol definitoriu
în caracterul copilului, dar de abia acum îmi dau seama de rolul care l-a
avut. Pentru că Tata, care în mod
natural ti-ai imagina ca este cel care sa ma îndrume spre pasiuni „barbatesti”,
sportive, nu a facut niciodata nimic in acest sens, a fost doar de acord, cu ce
spunea Mama. Mama care mă încuraja sa fac sport și mă înscria la cluburi, care
mă trimetea cu unchiul Ionel la pescuit, să învaț sa conduc, să vînez...Mama,
care era cu inima cât un purice când plecam de mic singur pe munte...Mult mai
târziu mi-a spus ca nu dormea noaptea de grija mea când eram plecat pe munte.
Dar nu m-a descurajat niciodată. In schimb, cu inteligență, mi-a îndrumat
‚educația” în ale aventurii. Plecarile mele pe munte, numai dupa ce am fost
bine învățat de unchiul meu, Alexandru Evolceanu, nenea Alecu, cel mai mare montagnard de care știu.
Fiecare excursie planificată până la detaliu, traseu, echipament și apoi aprobată
de Alecu...Lecturile care mi le dădea, despre călătorii și exploratori. Poveștile
ei despre călătorii... Multumesc, Mama!
